Ziua în care mi-am adus aminte că îmbătrânesc

Iarnă. Seară. Vineri seară. Ora 9 like. Sau 21, daca vreți mai pompos.

Carrefour, lume puțină. 2-3 oameni. O doamnă care lucrează acolo se plimbă cu mopul ăla gigantic prin magazin.

A fost o zi lungă, ca toate zilele de peste săptămână.

Tacticos și bezmetic în același timp, îmi iau cam tot ce vad pe rafturi.

Ciocolată.

Iaurt.

Pește.

Numai bunătățuri.

Apropo, nu te du flămând sau însetat la cumpărături. Prostii. Tot îndeși în coș. Parcă am fi apucați.

E greu cu mai multe în mână. E greu și cu masca. Ochelarii se aburesc repede. Așa repede, cu fiecare respirație, că te gândești cine a gândit ochelarii nu știa că o combinație cu masca îți face vederea comparabilă cu a unei cârtițe.

Îi iau în mână.

În același timp, conduc căruciorul, iau lucruri din raft.

Multitasking.

Uit de ochelari. De, automatismele.

Ajung în final la casă.

Doamna, amabilă, scanează produsele.

Eu, din ce în ce mai panicat. Panica de o ai când simți că ai uitat să dai de mâncare la cățel. Că ai uitat farurile aprinse. Că aveai un examen și ai uitat de el. Că ai dormit șapte ore după-amiaza și nu știi unde ești.

Nu mai am ochelarii în mână.

Scenarii. Unde i-am lăsat. Pe unde e posibil să fie. Cum ii spun doamnei să mă întorc.

Mă caut in buzunare. Stânga, dreapta. Nimic. Mănuși, chei. Ochelarii, nicăieri.

Nici nu mai aud cât am de plată. Plătesc, automat, cu gândul la ce mă fac eu fără ochelari. Mă simțeam mai ceva ca romanii sub furcile caudine când mă gândeam la cum să îi spun doamnei de la casă să mă întorc. Să mă întorc? Mă și vedeam întorcând pe dos tot magazinul până la miezul nopții, sub privirile exasperate ale angajaților care voiau să ajungă acasă mai repede.

„Doamnă, cred că mi-am uitat ochelarii în magazin”.

„Nu-i nimic, lăsați produsele aici și mergeți în magazin pe unde ați fost și îi căutați”.

Las căruciorul pe undeva și mă întorc. Sesizez o privire insistentă spre ieșire. Ceva epic se prevestește.

Mă întorc pornit pe întors pe dos magazinul. Doi pași. Entuziasmul căutării. Rafturi. Imensitate de rafturi. Stai să îmi aranjez ochelarii să vad mai bine.

Duc mâna la ochi.

Stai să îmi aranjez ochelarii mai bine.

Mai repetă o dată.

Ochelarii.

Mă duc spre casă, mai mult nepregătit pentru umilința ce va urma. Mai ceva ca 6-0 la fotbal. Sau tenis. Sau când se uită un stadion la tine. Tu, în pijamale. Mai ceva ca în cel mai dubios coșmar.

Mă apropii. Ce să zic… Cum sa trec…

„Îi aveam la ochi”. Zâmbet. Tâmp. Aiurit, umil și spășit ca un cățel.

A urmat un tablou rupt din Picasso. La propriu.

Două doamne vorbind tacticos la casă, în așteptarea închiderii, și un om pierdut umplând o plasă, aproape de ieșire.

Stai și te gândești câteodată cum. Unde. De ce. Cât. Cât de ușor îți dau stingerea ai tăi trei dragi neuroni. Care au capacitatea să înțeleagă mecanica cuantică și să-ți dea idei geniale. Cât de ușor poate creierul să-ți dea turn off. Fără actualizări.

Stai și te gândești că începi să îmbătrânești.

Am ieșit triumfal pe ușă. Mă uit la reflexia mea în geam. Prin ochelari.

Lumea tocmai a devenit mai frumoasă.