Vă iau în spațiu

Undeva în cosmos

Stăteam cândva în ultimele zile ale anului ce tocmai ne-a plecat, pe seară, într-un avatar, cum stau mai toți oamenii când mai prind o oră liberă, pe telefon. Ca o paranteză, îmi aduc aminte de perioada de prevening a lui Sheldon și cred că ar trebui să facem o convenție și să numim acea parte din zi în care ne pierdem și pe noi și minutele așa cum am numit mai demult, nu doar noi, amiaza sau zorile, nu știu, poate pierzí sau nimicnute, dacă tot ne strângem un întreg neam biped cel puțin o oră din zi în fața unui ecran. Măcar pierzania asta de timp să o marcăm, cumva, și oficial. „Cum ți-a fost pierzíua?” „Fain, mi-am doborât recordul de postări la care am dat like!”

Punem punct parantezei și vă zic că tocmai ce aflasem că pe interneți a apărut recent un tip, o inteligență rară, cam modestă, ce-i drept, că la întrebările mele insistente îmi tot repeta că nu e decât o rotiță din rețea care a fost trăinuită să fie inteligentă, care mi-a răspuns deopotrivă la întrebări existențiale și la rețete de prăjituri. Ba chiar mi-a compus și câteva versuri, la sugestia mea, despre frumusețe. Și atunci, în timp ce mă uitam buimac de somn la ce îmi scria tipul aista, am avut strania senzație de spațiu. Am avut strania senzație că timpul îmi trece, că lumea nu stă pe loc și că pământul îmi fuge, fizic cam cu doi centimetri pe an și mental cu trei metri deasupra cerului, de sub picioare. Mi-am amintit apoi de toate locurile pe care le știu și pe care le voi ști și mi-am dat seama că vor mai exista, așa cum zicea și Rose în filmul cu barca, într-un timp agreat de mersul lumii, doar în amintire. Cumva, suntem persistenți ca gândacii de bucătărie, cinste și o bere pentru omu’ care a avut geniala idee să ne facă ceasurile brânză topită, ca să ne aducem aminte că timpul de pe ceasuri ni se face persistentă substanță în spațiul memorial al minții.

Și-atunci am avut mai mult ca niciodată senzația că fac mai mult decât să exist într-un spațiu fizic. Ba mai mult, mi-am reamintit că mintea mea e ea însăși un spațiu, că spațiul fizic în care ne mișcăm inerțial corpurile e mai mult decât un spațiu și că noi suntem mai mult decât corpuri care ne mișcăm inerțial într-un sistem de axe de coordonate. Bașca mai punem la numărătoare toate colțișoarele de realitate virtuală, mai nouă sau mai antică, și ajungem la ceva mai mare decât cosmosul. Aha! Cosmosul!

Înainte, totuși, să ne grăbim să ajungem acolo, să ne uităm puțin la cosmosul ce ne e pe degete atunci când descoperim puțin basmaua ce stă peste lume ca să putem să o vedem mai bine. Pentru următoarele minute, puneți-vă un pian fain, luați-vă o cană cu ceai, ceva dulce, cocoloșiți-vă în pătură ca-n cocon de leagăn și începeți să citiți. Ceva, ce vă place vouă, nu știu, Heidegger sau JavaScript pentru începători sau cartea de telefoane, după care vă invit să citim împreună, mai departe, pe românește, ce mi-a trecut prin cap despre voi. Chiar dacă n-am palat și o să fie înghesuială, pregătiți-vă, deci, că vă iau un pic în spațiu. Să fiți atenți să vă puneți centura, că o să devenim astronauți. Bătrâni, dar cu veșniciile în buzunare.

Apropo, intrăm în spațiul Schengen?

De la broasca lui Ahile…

Nu prea știm ce e spațiul. Știm că stăm în ceva, stăm pe ceva, ceva ne înconjoară, dar nu prea putem să ne dăm seama ce e acest ceva. Nici măcar nu știm dacă e finit sau infinit, nu știm dacă există sau nu, nu știm multe despre materia care îl populează, cum existăm în el și, în general, care-i toată faza cu el. Adică, v-ați întrebat vreodată ce e spațiul?

Definit formal (m-am uitat și eu pe Wikipedia, nu-s așa de deștept), spațiul e o categorie care exprimă ordinea, poziția, distanța, mărimea, forma și întinderea obiectelor ce coexistă în lumea reală. Se consideră azi că spațiul e conectat la nivel inseparabil cu materia, spațiul fiind de fapt o colecție de forme ale materiei care se află în mișcare. Totodată, materia în mișcare naște și curgerea timpului, deci infinitatea spațiului și eternitatea timpului se nasc din materia în mișcare.

Pornit cu întrebarea prin lume, omul și-a cam dat cu părerea că lumea care îi e în jur, materia care îi e pe lângă, e ba ceva absolut, palpabil, măsurabil, ba o făcătură a creierului omului. Și pornitul cu cerșitul cunoașterii a început încă de la filosofii greci, când un puști cu ceva minte se uita într-o zi la o broască țestoasă și i-a venit în acea minte o întrebare de bun-simț: „dacă spațiul există, în ce va fi stând?”; dacă-mi ziceți mie, întrebare șmecheră, două în una. De-asta ne-a lăsat moștenire, printre altele, și o problemă la fel de șmecheră, cu care să ne batem capul atunci când n-avem ce face. Pe puști îl cheamă Zenon și problema lui e cunoscută ca paradoxul lui. Adică chiar al lui, originală denumire, și e cu Ahile, că n-avea pe atunci Bolt sau Mbappé, și o broască țestoasă. Voia, pesemne, să ne spună că mișcarea în spațiu e o iluzie și că nu prea știm faza cu infinitul. Ideea e simplă: se ia un Ahile și o broască țestoasă și se pun la întrecere. Ca orice întrecere dreaptă, Ahile, un gentleman, îi lasă broscuței avans de zece metri. Știm cu toții că Ahile e mai rapid decât broasca, să zicem de zece ori. Veți zice că rezultatul e clar, ba bag la pariuri că ați și băga la pariuri pentru asta. Ei bine, Zenon ne spune așa: alergătorul mai rapid nu poate să-l prindă niciodată pe cel mai lent, pentru că trebuie să fie constant într-un loc în care celălalt deja a fost. Adică, să ne gândim: Ahile parcurge zece metri, broasca a făcut un metru. Parcurge Ahile și metrul distanță, broasca a alergat zece centimetri. Îi aleargă Ahile și pe cei zece centimetri, broasca fuge un centimetru. Lucrurile merg tot așa, broasca fiind mereu în avantaj, chiar dacă cu puțin. E evident care e șmecheria, doar că întregul raționament duce la ideea că orice se mișcă e blocat într-un punctul de unde crede că a plecat, și atunci mișcarea apare ca o iluzie într-un cadru care nu prea se știe și în care nu prea știm că ne mișcăm sau nu.

Ceva mai riguros, un prieten de acropolă, că de pahar nu știm, cu Zenon, un alt puști cu idei ciudate, tot cam în perioada ceea, se gândea la ceva mai simplu. Nu era ideea lui, ci o auzise și el pe la alți prieteni de-ai lui, Democrit și Epicur, care tocmai stabiliseră că lumea e făcută din atomi și că spațiul e un receptacul vid și infinit al lor. Etica academică de atunci, de altfel sublimă,  i-a dat voie să citeze în articolele sale niște concept de la domnii mai sus amintiți și să se gândească la aspectul atomic al lumii. Așa că i-a venit ideea de punct. Dacă îi adaugi mișcarea, punctul se face linie. Dacă linia se mișcă, devine plan. Și, dacă rotești planul, totul devine spațial. Numele lui, care la simplul auz naște fiori reci pe șira spinării și leșinuri, dar nu de admirație, ci de stres, este Euclid și de la el moștenim faimoasa geometrie, ați ghicit, euclidiană, care a ajuns cap de listă a jurnalelor științifice până prin Evul Mediu, în materie de matematică. Pentru Euclid, generatorul spațiului este punctul, care se face întrucâtva o unitate care nu se mai poate sparge, întocmai cum spuneau și colegii lui de școală despre atom.

Totul până la un alt tip de gașcă, care în scurt timp a făcut ca fizica să pară joacă de copii. El a venit cu ideea de bun simț că spațiul și timpul sunt mână în mână (înțelegeri tacite chiar și la nivelul ăsta) și că sunt absolute, independente de materia care se mișcă, și că mișcarea pe care o percepem noi este mișcarea relativă față de alte obiecte ale spațiului și nu mișcarea absolută față de spațiul însuși, iar noi nu putem determina această mișcare absolută. Absolut, suntem de acord, mai ales că vorbim de un Newton, drop the mic, om cu măr la cap, care ne-a atras atenția că dacă lași un microfon să cadă, el va cădea, deci că gravitația e jos.

Tot el a lăsat pe mai departe ușa  spațiului fizicii și metafizicii deschisă pentru o gașcă care aprecia curentul thug life și care a început să gândească într-un spațiu periculos. Printre blocurile gri s-a născut astfel ideea că spațiul, ca și timpul, este o formă a sensibilității umane. Mai exact, spațiul pe care noi îl experimentăm e o aparență trascendentală a spațiului aprioric și că noi experimentăm intuitiv fenomenul emis de spațiu mai degrabă decât obiectul în sine. Responsabil de această viziune critică e prietenul nostru Kant, care a băgat bățul prin gardul filosofiei și care a născut pe mai departe o dezbatere care continuă chiar și azi referitoare la modul în care cunoaștem lumea. Un alt prieten, Hegel, merge mai departe și transformă spațiul într-o construcție abstractă, pe care lumea o umple prin existența ei.

Unde suntem

Din lumea falnicelor bolți coborâm puțin în sferele mai apropiate de noi. Altfel spus, care e natura spațiului și cum ne raportăm la el?

Dintr-o perspectivă fizică, măsurăm spațiul prin intermediul obiectelor care se mișcă în acest cadru de referință pe care îl observăm. În felul acesta s-a și găsit modul în care măsurăm spațiul: luăm metrul și începem să măsurăm cât trebuie să mergem până la frigider ca să luăm o prăjitură. Mai exact, măsurăm spațiul prin intermediul metrului, care nu e altceva decât distanța parcursă de lumină în vid într-un interval de timp de exact 1/299.792.458 dintr-o secundă. Astfel, mișcarea spațială folosește ideea schimbării poziției unui obiect, indiferent de mărimea lui, în timp. Atunci, trebuie să vedem ce definește poziția unui obiect în spațiu și cum se comportă schimbarea acestei poziții în timp.

Ei bine, ca să determinăm poziția unui obiect, e de ajuns să creăm un concept simplu, și anume dimensiunea. Dimensiunea e numărul minim de coordonate de care avem nevoie ca să putem să specificăm un obiect. De exemplu, în matematică, o linie poate să existe într-un spațiu unidimensional, pentru că este nevoie doar de o coordonată pentru a o descrie, cum ar fi numărul 0 pe o axă de numere.

Spațiul fizic pe care îl percepem mental e caracterizat de trei componente care pot să furnizeze date exacte despre poziția într-un anumit moment a unui obiect în spațiu: lungimea, lățimea și înălțimea. Un punct din spațiu poate să se miște, astfel, în trei direcții: sus-jos, stânga-dreapta și înainte-înapoi. Bine, putem să ne complicăm oleacă și să mai adăugăm dimensiuni. De exemplu, dacă mai adăugăm a patra dimensiune, am obținut hiperspațiul. Dacă mai adăugăm și alte dimensiuni, ne-am dus pe copcă de tot, ajungem mai departe la teoria stringurilor, unde până acum s-a ajuns la unsprezece dimensiuni. Ce e mai fain decât atât e că noi putem să percepem cele trei dimensiuni ale spațiului, ceea ce înseamnă că celelalte dimensiuni fie sunt perceptibile la nivel atomic, fie trăim într-o lume care e mai complexă decât o știm, ca și cum un omuleț desenat pe hârtie, deci bidimensional, trăiește într-o lume a cuburilor, care-i tridimensională. Dacă deocamdată e doar o teorie, teoria stringurilor încearcă să unească toate cele patru forțe fundamentale ale cosmosului, ceea ce ar duce la o teorie a totului.

Geometria e un mod elegant de a înțelege modul în care ne găsim în spațiu. În modul ăsta elegant, o mână de reguli nasc descrierea întregii lumi  spațiale într-o formă exactă, în care știm să calculăm distanțe, să măsurăm unghiuri și să construim figuri și corpuri geometrice. Din punct de vedere matematic, spațiul poate să fie modelat folosind un sistem de coordonate carteziene, caracterizat de trei coordonate: x, care furnizează lungimea, y, care furnizează lățimea, și z, care furnizează înălțimea. Ideea asta ingenioasă ne ajută să formulăm întregi lumi în modul în care avem puterea să le înțelegem.

Controversele metafizice pe care le-am amintit mai sus continuă și o mână de puști care se cred interesanți vin la un moment dat prin secolul al 19-lea și încep să se tragă de șireturi cu însuși Euclid. Acum vreo două mii și ceva de ani, Euclid își fundamentase geometria care îi sperie și acum pe școlari pe cinci axiome. Ultima dintre ele, care spune simplu că printr-un punct se poate duce o singură dreaptă paralelă la o dreaptă dată, se pare că era un fel de călcâi, pentru că ea a fost punctul de  la care au pornit acești lupi tineri ca să răstoarne lumea creată de punctul lui Euclid. Adică, cum, poți să duci mai multe paralele unei drepte într-un punct dat? Poți să nu duci niciuna?

Se pare că da. Axiomele lui Euclid au fost de ajuns să descrie un spațiu fizic care să funcționeze într-o lume care le descrie. În lumea noastră fizică, de furnică stând pe spatele unui elefant, cele cinci postulate care descriu spațiul geometric îl descriu în mod exact, prin intermediul punctelor, planelor, dreptelor, sferelor sau figurilor geometrice. Dar imaginați-vă furnică pe spatele elefantului cum vă gândiți la existența picioarelor lui. Să ne gândim cum se face că la Ecuator liniile longitudinilor sunt paralele, iar la Poli se intersectează. Să ne mai gândim cum se face că prin nouă puncte care formează un pătrat se pot trece trei drepte paralele care se întâlnesc undeva în infinit.

Ei bine, vă duc puțin înapoi pe băncile școlii și încerc să vă aduc aminte de ceva ce vă place în mod sigur. Știm cu toții că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade. Orice elev responsabil a auzit de treaba asta. Se pare, însă, că la un nivel al spațiului, există și triunghiuri în care suma unghiurilor este mai mică sau mai mare decât 180 de grade. Dacă ne gândim la Pământ și proiectăm un triunghi pe suprafața lui,  cu unul dintre vârfuri în Islanda, unul în Kenya și unul în Caraibe, vom putea ușor observa că e o parte din suprafața unei sfere, iar sfera nu are o suprafață plană. Într-o situație ca asta, cum măsurăm unghiuri și distanțe și cum ducem paralele? Să vă dau și o problemă: porniți la drum de undeva de pe Cercul Polar de Nord. Mergeți spre est 300 de kilometri, apoi vi se face frig, deci virați ca păsările călătoare spre sud și mergeți încă 300 de kilometri. Vedeți locuri faine spre vest și o țineți tot așa vreo 300 de kilometri. În final, vreți să vă întoarceți de unde ați plecat și, logic, mergeți spre nord încă 300 de kilometri. Dar, surprize, surprize, nu-i așa, nu ajungeți acolo! Oare de ce?

Astfel de situații sunt descrise de un tip de geometrie care a fost denumită în mod nihilist, deci prin negația muncii babacilor, neeuclidiană. Drumul a fost deschis de trei tineri, Lobachevski, Boylai și Gauss, care promit și acum și care au formulat un tip de geometrie în care printr-un punct poți să duci o infinitate de paralele. O reprezentare vizuală a unui plan dintr-o astfel de geometrie seamănă cu o șa sau cu o trecătoare montană, iar geometria formulată de ei a fost denumită, poate și datorită mirării celor ce o studiază, hiperbolică. Într-un astfel de spațiu, suma unghiurilor unui triunghi este mai mică de 180 de grade, iar curbatura este negativă. Un alt tip de geometrie neeuclidiană, dezvoltată de un băiat strălucit, Riemann, este cea care descrie situații ca cea cu longitudinile, triunghiul și excursia de 1200 de kilometri sfârșită prost și poartă numele, aici nu prea au avut oamenii inspirație, de geometrie eliptică, unde nu poți să duci paralele  deloc unei drepte și în care suma unghiurilor unui triunghi este mai mare decât 180 de grade.

Astfel de reprezentări ale spațiului din jurul nostru au implicații practice deosebite, mai ales pentru descrierea unor fenomene din Univers. Așa, de exemplu, în mod experimental, oamenii au văzut că în timpul eclipselor traiectoria luminii este deviată de Soare, lucru ce nu poate să fie explicat de geometria euclidiană. Așa că astfel de descrieri au deschis drumul pentru o nouă evoluție a studiului spațiului, dusă spre descoperiri care și acum ne dau bătăi de cap.

… la pisica lui Schrödinger

Spuneam că definim spațiul prin mișcare, ceea ce implică și ideea de schimbare a poziției. Nu putem însă să ne imaginăm schimbarea poziției decât într-a patra dimensiune, adică prin timp. Lucrul acesta a fost sesizat  și teoretizat de un om deștept, Minkowski, care a adus înainte ideea că spațiul și timpul ar putea fi de fapt un spațiu, nu fizic, cu patru dimensiuni, deci cvadridimensional, în care legile fizicii să fie valabile la orice scară. Tot în perioada asta, oamenii tindeau să meargă spre scale din ce în ce mai atomice și încercau să explice tot mai bine o mecanică care le dădea tot mai multe erori, ca un Windows căruia îi refuzăm cu obstinație update-urile. Se urmărea astfel o descriere a mișcării care să extindă legile faimoase pe care babacul Newton le dăduse cu ceva timp înainte referitor la mișcare.

Așa se face că un tânăr mai neliniștit decât toți tinerii a venit cu o idee mai năstrușnică decât toate ideile de până atunci referitoare la spațiu: spațiul nu este absolut, iar legătura lui cu timpul e tare faină. Acest mare om, Einstein pe numele lui mic și mare, a propus o teorie a relativității restrânse, conform căreia două evenimente care se petrec simultan pentru un observator nu vor mai părea simultane pentru un altul dacă observatorii se află în mișcare unul față de celălalt. Lucrul acesta are două implicații: primul, că timpul măsurat de un ceas va fi mai lung dacă acesta se află în mișcare față de același ceas staționar și că dimensiunile unui obiect se contractă dacă acesta se mișcă cu viteze relativiste, apropiate de viteza luminii.

Persoana în cauză n-a avut pace și a mai lansat o teorie care să generalizeze relativitatea restrânsă, conform căreia spațiul este o imensă plasă pe care sunt așezate corpurile cerești și care e modificată, deci practic creează un fel de „adâncituri” în plasă, iar obiectele mai ușoare decât obiectul în cauză urmează traiectoria curbată a acestor adâncituri. E ca și cum pe o țesătură imensă, întinsă, punem o piatră de un kilogram. În mod clasic, țesătura se va deforma sub acțiunea pietrei și se va forma un fel de vale acolo unde se regăsește piatra. Dacă lansăm o piatră mai ușoară pe țesătură, de 100 de grame, să zicem, ea va urma traiectoria curbată care s-a format în urma acțiunii gravitaționale a pietrei mai grele. Deci, geometria acestui spațiu-timp se modifică astfel  conform materiei, obiectelor ce se desfășoară în acest construct, astfel născându-se gravitația. Astfel, spațiu-timpul îi dictează materiei cum să se miște, iar materia îi dictează spațiu-timpului cum să se curbeze. Ba mai mult, atunci când vorbim de obiecte foarte mari, supermasive, cum sunt găurile negre, apare și ideea de orizont: spațiu-timpul se curbează atât de mult, încât nici măcar lumina nu mai scapă de această curbare și se formează un spațiu imaginar dincolo de care nu mai vedem nimic, nici măcar lumina.

Considerațiile astea n-ar fi putut să fie făcute fără existența unor geometrii ale spațiului plan, deși lumea noastră este destul de bine aproximată de un astfel de tip de geometrie. Dar, totuși, rămâne persistent semnul de întrebare din jurul modului de manifestare a acestui spațiu-timp și al modului în care lucrează. Cu alte cuvinte, alde cui e spațiu-timpul ăsta?

Răspunsul poate să fie găsit într-o ciudățenie, la prima vedere, a naturii, și anume aceea că două particule care au fost emise de acceași sursă păstrează proprietăți gemene. Practic, între cele două se menține o legătură atât de strânsă, mai strânsă decât legătura ofițerului de Stare Civilă, încât, dacă purcedem să măsurăm funcția de undă a unei particule, vom determina imediat și proprietățile celeilalte, chiar dacă ea se află la milioane de ani-lumină distanță. Fenomenul aista ciudat poartă numele de, nu căsnicie, așa cum v-ați imaginat, ci de inseparabilitate cuantică. Problema e viteza luminii, care e ca un fel de boss de boss, adică nu trece nimeni de viteza ei, numai că proprietatea asta ar cam încălca viteza asta legală. Chestiunea asta a dus la ideea că spațiu-timpul și gravitația sunt un rezultat al legăturii indestructibile a iubirii dintre particule.

Totuși, n-am vorbit de pisici, așa cum am anunțat. Și, așa cum totul se reduce la poze cu pisici în era noastră, ar trebui să aducem aminte că spațiul mai are încă multe secrete de dezvăluit.

Am menționat mai devreme ceva legat de faptul că măsurăm ceva funcție de undă pentru o particulă. Bine, fizicienii, nu noi, dar totuși. Ei bine, se pare că nivelul atomic al spațiului în care trăim are o proprietate interesantă: tot ce există în spațiu nu e nici particulă, nici undă. De exemplu, lumina face cam cum are mușchii ei chef: ba e undă, adică se propagă sub forma asta, ba e particulă, adică scoate la înaintare fotonii. Așa că, dacă încercăm să măsurăm localizarea și mișcarea unei particule care nu prea știm dacă și când e particulă, nu prea putem să facem asta decât prin intermediul unei funcții, care se numește funcție de undă, care măsoară nex poziția și nici mișcarea (impulsul), ci probabilitatea de a găsi particula într-un anumit loc sau având un anumit impuls. Mai mult, când o măsurăm, pur și simplu vedem starea ei într-un anumit moment, nu ceea ce îi descrie proprietățile reale. E ca și cum un profesor, observator, ascultă un elev, adică îi măsoară proprietățile. Elevul nu prea știe în momentul respectiv lecția, așa că ia nota patru. Asta nu înseamnă că ascultarea descrie starea capacității intelectuale a elevului, ci doar îi descoperă o anumită cunoaștere intelectuală la un moment dat. Principiul acesta, care poartă numele de principiul incertitudinii, ne spune și că nu prea știm prea multe, dar și că nu putem să măsurăm cu exactitate o pereche de proprietăți cuantice legate, cum ar fi poziția și impulsul, ci vom ști exact doar una dintre ele.

Șmechere și barosane așa cum e, dacă noi nu putem să le măsurăm poziția și mișcarea, particulele astea practic sunt în mai multe stări în același timp, ceea ce înseamnă că sunt în superpoziție. Noi nu știm cum sunt într-un anumit moment și, practic, funcția asta de undă ne descrie cum pot să fie mai multe în aceași timp. Aici, Schrödinger, care a propus o ecuație care poate să calculeze soluțiile funcției de undă și, căruia, aparent, îi plăceau pisicile, a lansat un experiment mental extrem de interesant: se pune o pisică într-o cușcă de oțel prin care nu putem vedea, iar starea pisicii depinde de starea unei particule: dacă ea se dezintegrează, atunci un detector preia semnalul și acesta declanșează un mecanism de spargere a unei sticluțe cu cianură. Astfel, starea pisicii împrumută starea particulei, iar particula este, conform principiului de mai sus, în stare de superpoziție, dezintegrată și nedezintegrată în același timp. Asta înseamnă că și pisica este în superpoziție, în același timp și vie și moartă, până când observatorul ridică cutia și măsoară starea pisicii la un moment dat, adică superpoziția decade într-o stare definită, adică va suferi o observație din partea observatorului. Nu putem decât să spunem că e atât de ciudat, că nu știm ce să spunem. A, doar să sperăm că pisicile sunt bine și că autorul experimentului a supreviețuit atacului constant al pisicilor care au aflat de ce avea săracul cercetător în minte. Observație, bine de știut că omu’ chiar n-a vrut să pună experimentul în practică.

Ei bine, aici lucrurile devin faine. Faptul că particula este în superpoziție duce la certitudinea ca ambele evenimente să se întâmple, doar că ele se întâmplă în două lumi separate, care nu pot interacționa unele cu altele, în funcție de funcția de observare a pisicii. Până nu ridic capacul cutiei, pisica e în ambele stări. Atunci când îl ridic, se creează o separare a celor două universuri, în fiecare dintre ele întâmplându-se una dintre cele două posibilități de stare. Practic, superpoziția duce la posibilitatea apariției lumilor multiple, fiecare ilustrând un rezultat posibil al funcției de undă. Acum, teoreticienii se mai joacă puțin și se ia în calcul faptul că superpozițiile ar fi distruse spontan în momentul în care se atinge un anumit prag obiectiv fizic (temperatură, ireversibilitate etc.), conform teoriei colapsului obiectiv, deci unele din ramificațiile existente ar dispărea de la sine.

Lumile multiple ar duce la existența conceptului de determinism total, în sensul că toate lucrurile se vor fi întâmplat, doar că în universuri paralele, infinite, care se ramifică constant, în care noi deja suntem alții. și în care lumea se întâmplă altfel. Adică ai fi mai mulți de tu.

Nașpa.

Cosmos

Vedem că lumea are o structură și un mod de funcționare extrem de interesante. Am încercat să vedem înseamnă spațiul prin poziție și mișcare, dar unul dintre elementele extrem de importante ale spațiului e reprezentat de ordine.

Într-o accepțiune fizică, ordinea e opusă conceptului de haos. În termeni de specialitate, în Univers lumea converge către acest haos prin intermediul existenței entropiei, care descrie nivelul de dezordine dintr-un sistem prin intermediul complexității ei. Dar ordinea de care vorbim ține de un mecanism care include, vom vedea, și modul în care ne raportăm noi la lume.

De câte ori n-am auzit oare: „fă-ți ordine la tine în cameră!”? Asta înseamnă că tot ceea ce există dezordonat spațial în dezordonata noastră cameră trebuie să revină la o stare care să corespundă unui set de reguli. Așa e și universul întreg, o cameră imensă în care obiectele se supun unor reguli demult stabilite, despre care am tot vorbit și până acum. Ordinea e acest set de reguli după care e definit spațiul, iar oamenii au tot încercat să descopere acest set de reguli și să le unifice într-o teorie care să împacheteze frumos tot ce se desfășoară sub ochii noștri. Putem să stabilim faptul că ordinea lucrurilor poate să fie una explicită: corpurile se mișcă în spațiul pe care noi îl putem observa. Ei bine, la nivel cuantic, luând în calcul și dualitatea undă-corpuscul și funcția de undă, o particulă poate fi privită mai degrabă ca un proces și nu ca un obiect: particula iese la iveală din totalitatea spațiului într-o regiune minusculă ca mai apoi să se integreze în el. Spațiul obiectiv poate fi imaginat conform acestei ordini, iar mintea noastră să fie cea care o transformă într-o ordine explicită, guvernată de cauzalitate, privită ca rezultatul unui astfel de set de reguli. Astfel, acest proces al spațiului, această mișcare, determină o lucrare sinergică a exteriorului cu mintea, a minții cu trupul, a materiei cu ceea ce numim conștiință.

Astfel, ordinea spațială se răsfrânge asupra lumii prin co-participarea omului, ca o cunună a lumii, la întreaga desfășurare a mișcării în spațiu. Acest lucru nu se traduce decât prin rânduiala lumii, explicit formulată prin intermediul legilor fizice și nu numai care stau la baza orânduirii spațiului fizic.

Amprenta (asupra) spațiului

Originea spațiului e un lucru la care ne gândim permenant, însă lucrul sigur  e că ea trebuie să se supună unui fenomen exterior care să îl cuprindă și care să îi cuprindă proprietățile. Mai exact, vorbim de o Nemărginire care a dat naștere unei astfel de categorii fizice. Această Nemărginire a formulat Cosmosul așa cum îl vedem azi, într-o formă expusă atât de frumos de cuvântul românesc stihie, care indică o origine a lumii din haos transpus într-o ordine spațială bine definită. O să vedem că la o astfel de ordine se ajunge prin intermediul Cuvântului.

Omul, ca ființă formată din trup și suflet, face parte din lumea formulată așa cum o știm și noi. Mișcarea omului în acest spațiu e o mișcare care are efecte imediate de ambele părți. Ei bine, această mișcare pe care noi o facem depinde de modul în care mintea noastră percepe acest spațiu. De-asta, putem să spunem că proiectăm cumva spațiul care ne înconjoară într-o formă abstractă, un spațiu mental care ne formulează înțelegerea asupra lumii.  Spațiul aista mental e, dacă vreți, acea înghețare în proces a funcției de undă a unei particule din spațiul fizic. Mai mult decât atât, spațiul există fără ca noi să putem fi simultan în toate locurile lui (imaginați-vă că acum sunteți și acasă și în New York în același timp), iar acest spațiu e pentru noi atât de lumeasca soră lume. Această limitare duce la apariția spațiului personal, a locului pe care îl percepem prin cele cinci simțuri, sau a lumii care ne înconjoară în mod imediat, a jurului nostru. Jurul nostru face ca lumea pe care o percepem să aibă o limitare spațială, orizontul, dincolo de care nu știm ce există. Tot acest jur al nostru ne plasează pe noi într-un microcosmos în care apare ideea de centru, care implică existența marginii. Din punct de vedere subiectiv, în mod evident, centrul spațiului personal al nostru e spațiul nostru mental. Dar, din punct de vedere al spațiului, lumea are un miez, poate și obiectiv, care nu știu neapărat dacă este format din noi.

Spuneam că percepem spațiul în trei dimensiuni, lucru dovedit inclusiv de sistemul nostru biologic de percepție a spațiului din urechea internă, desfășurat pe cele trei dimensiuni ale spațiului. Din acest punct de vedere, spațiul în care ne desfășurăm  activitatea are câteva repere cu care lucrăm permanent, care se desfășoară corespondent celor trei axe ale sistemului cartezian. Astfel, lumea din jurul personal e percepută pe două axe primordiale: o axă verticală, pe care putem să delimităm cerul și pământul sau cerul și marea, și o axă orizontală, pe care percepem cele patru puncte cardinale: nord, sud, est și vest. Toate aceste spații sunt definite pur și simplu ca loc, o unitate a spațiului la care ne referim atunci când spunem de o entitate fizică și mentală mărginită a spațiului.

Haideți să mergem puțin înapoi în locul care ne place nouă cel mai tare. Poate să fie casa în care am crescut, spre exemplu, sau locul în care ne-am îndrăgostit de cineva. Poate să fie un loc unde ne retragem când suntem singuri sau în care reușim să ne destresăm după o zi grea. Mai puțin important e locul, cât modul în care spațiul ne modelează trăirile, stările și mai apoi acțiunile pe care le facem. În modul acesta, spațiul ne pune o amprentă pe modul în care creștem. Gândiți-vă, de exemplu, modul în care spațiul specific zonelor polare a influențat modul de viață al eschimoșilor sau cum, mai aproape de noi, putem să sesizăm diferențe destul de mari referitor la structura mentală a unui muntean față de un câmpean, unele diferențe datorate strict spațiului fizic. Iar lucrul acesta vi-l puteți dovedi singuri: atunci când mergeți într-un loc îndepărtat, să cobim Maldive, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, vedeți cât de diferit este contextul în care ați trăit de locul în care ajungeți. Ajungem astfel să ne legăm intim de locuri, deci oferim o încărcătură emoțională proiecțiilor mentale ale spațiilor în care locuim. Așa, casa devine acasă. În momentul în care apare o neconcordanță între locul în care suntem fizic și locul fizic sau mental în care mintea ne spune că vom fi bine, în care nu mai băgăm de seamă dacă ne bate inima, pentru că intrăm în firesc, apare o diferență de potențial emoțional pe care omul a numit-o frumos dor.

Intuiția spațiului devine astfel acest sentiment al spațiului, iar acesta se formează într-un spațiu mental care își formulează o viziune. Viziunea unui astfel de spațiu mental e o componenta spațială a unei transcendențe a spațiului-timp fizic în mintea umană, completată de gândul care formulează o axă temporală. Astfel, mintea își formulează un orizont propriu, ca un cadru absolut necesar existenței umane. Spațiul mental se naște, așadar, dintr-un suflet generator care percepe spațiul așa cum se poate formula el.

Astfel, la capătul unui sentiment al spațiului născut de însuși spațiul locuit de trup și cunoscut de minte stă un rezultat al minții care are puterea de a-și pune amprenta asupra aceluiași spațiu fizic pus în mișcare de viziunea ce s-a născut din însuși interacțiunea cu spațiul. Așa se naște o primă formă a spațiului modelat de spațiul mental al omului. Așa vedem cum apar clădiri lângă noi, cum construim baraje sau cum dispar munți și se fac cratere când suntem în căutare de aur. Asta e forma explicitată a frumoasei zicale „omul sfințește locul”, în care spațiul modelat de om capătă o caracteristică emoțională dată de amprenta spațiului mental pe care omul îl trăiește. Nu degeaba omul naște conotații emoționale locurilor: un loc este bun, pentru că spațiul lui are o încărcătură emoțională și spirituală bună, alt loc e rău, pentru că ceva nefiresc s-a întâmplat acolo, un alt loc e ferit, pentru că naște ideea de leagăn, și așa mai departe.

Iar spațiul care se naște din viziune nu e altceva decât cultura.

Peceți

Așa se naște orice cultură, din sentimentul spațiului pe care îl are omul raportat la spațiul fizic care-l înconjoară. Așa se face că spațiul își pune amprenta pe om, prin influența pe care o are asupra spațiului mental, iar spațiul mental își pune pecetea asupra locului pe care îl locuiește omul. Așa s-a formulat, fără excepție, și spațiul românesc în care existăm și care ne-a formulat o percepție diferită asupra lumii față de alte națiuni. Într-o accepțiune filosofică, Blaga spunea că fiecare popor și-a format un sentiment spațial unic, diferențiat, din acest sentiment născându-se un orizont spațial. În ceea ce privește spațiul românesc, orizontul spațial este unul ondulat, care împrumută alternanța geografică a dealului cu valea, pe care filosoful l-a numit spațiu mioritic, materializat în plai și în același timp transcendent dintr-un spațiu sacru pe care-l știm cu toții ca gura de rai. Astfel, locul spațial este o coordonată  abisală spațială care devine o matrice generatoare de cultură românească așa cum o trăim fiecare dintre noi.

La rândul lui, la geneza unui astfel de spațiu cultural a stat percepția pe care oamenii acestor locuri au avut-o asupra spațiului. Din această percepție s-a născut cuvântul glăsuit în limba română, cuvânt pe care îl știm doinit din strămoși, doina care împrumută atât de frumos forma, ordinea și mișcarea ondulatorie a spațiului geografic.

Lumea satului românesc încă păstrează o abordare a spațiului care dovedește odată în plus cât de intim e influențat omul de sentimentul spațiului. Omul românesc vede spațiul ca avându-și originea în Cuvântul Creației, din care s-a născut rânduiala lumii dintr-un pământ făcut inițial netocmit și gol. Din punct de vedere structural, omul se regăsește în această rânduială pe o axă verticală, între cer și pământ, provenind material din al doilea și tinzând spre asemănare cu primul, omul rămânând văzduh în apropiere și orizont în depărtare în desfășurarea verticală a lumii, simbolizată de arborele lumii pe care se urcă ca pe o scară spre gura de rai. Cealaltă axă pe care omul se formulează spațial este axa orizontală, întinderea pământului, pe care omul se mișcă spre cele patru zări ale lumii, formulate parcă intuitiv cu referire la spațiu-timp: est – răsărit, vest – apus, nord – miazănoapte și sud – miazăzi. Nordul acestui sistem de referință în spațiul lumii este răsăritul, punctul din care lumea își are originea și direcția spre care sunt agățate icoanele unui întreg neam. Aceste coordonate se nasc în conformitate cu centrul și marginile timpului, îmbrăcând spațiul cu o curgere firească a timpului, marcată de miezurile și înconjururile zilei.

Omul își păstrează și aici o limitare soră cu dreapta cunoaștere a limitelor spațiului minții. Astfel, lumea întreagă e rânduită precum cosmosul, iar lumea cunoscută, care e formulată în jurul satului, are un anumit hotar mental care funcționează ca o cetate străjuită față de vălmășagul lumii înconjurătoare. Așa cum cosmosul este format din ierarhii concentrice, cu spații care sunt incluse, îmbrăcate unele în altele, precum foile unei cepe sau precum modelul Universului, și spațiul lumii cunoscute e îmbrăcat succesiv în spații care se întrepătrund, iar la fiecare trecere de la un spațiu la altul există o anumită interferență. Lumea toată cuprinde, astfel, satul, mărginit de ea prin hotar, acolo de unde lumea începe să se amestece nedefinit. Spațiul care se adună concentric în continuare este curtea, cu limita față de lumea satului poarta și, prin extindere, limita gardului. Mai apoi, spațiul închis de curte este casa, având în centru casa Celui care a rânduit întreg spațiul lumii, iar la interferența curții cu casa se creează tinda sau pridvorul. Între toate aceste spații se creează locuri de trecere, care au destinația specială de a sparge aceste cercuri și permit această trecere. Astfel de spații sunt fântâna, poiana, drumul, care așterne o anumită cale, podul, care formează spațiul mental al punții peste râu, și răscrucea, unde se adună sau se despart drumuri, accentuată în mod sacru de troiță.

Iese în evidență un lucru extrem de mult, și anume faptul că în tot spațiul rural există o ordine la fiecare scală, ordine nu neapărat instituită în mod artificial, ci dospită odată cu creșterea spațiului, cu trecerea timpului și cu dorința de cunoaștere a mersului lumii.

Nu facem aici o apologie a spațiului românesc. Orice popor își formulează propriul spațiu ontologic într-un mod unic, iar fiecare astfel de spațiu are caracteristicile lui particulare. Ideea principală e că suntem conectați în mod ontologic, după cum am văzut, inclusiv la nivel cuantic, de spațiul în care am fost așezați. Iar această legătură ne creează premisele unui întreg orizont spațial, care ne determină un mod de abordare a lumii în care trăim. Mai mult decât atât, rânduiala care se formează e cea care ne ține în matca unui drum firesc, în matca spațiului nostru mental, înrădăcinați spațial într-un arbore generațional care ne ține bine în fața unor vânturi ale vieții. Cumva, de-asta e bine să fii român. E un spațiu fain, care te ține cu picioarele pe pământ și cu inima în cer.

O dovadă suplimentară că ceva ne ține strâns e faptul că dezvoltarea centrelor urbane, concomitent cu dezvoltarea tehnologică, care au schimbat cu totul abordarea spațiului de către om, nu ne-a desprins de ale noastre. Nu că orașul e ceva nasol, ba chiar născocește o grămadă de povești atât de faine, numai că blocurile gri apar acum ca un spațiu vectorial fără săgeată, dezobiectivizat.

Avataruri

Traiul în spațiul fizic ne ține undeva într-o balanță cu tot ceea ce înseamnă modul în care trăim în noi înșine.  Cutia spațiului nostru e un spațiu închis, dar care are posibilitatea de a fi deschis la tainele lumii. Balanța de care spuneam ține de o densitate a minții care trebuie să îi permită să nu colapseze sub propria ei greutate, întocmai ca o gaură neagră, îngreunată de atâtea și atâtea elemente din ce în ce mai masive născute de fuziunile generatoare de radioactivitate ale grijilor. De-asta, spațiul minții trebuie să-și păstreze un orizont curat, care să nu înghită pe nemestecate întuneric și lumină fără ca lumina cunoașterii să aibă vreo posibilitate să scape de aist orizont scăpat de sub control. De multe ori, tindem să nu realizăm că și spațiul minții noastre tinde să aibă aceleași proprietăți ca și un spațiu fizic și că își păstrează o anumită ordine direct proporțională cu o densitate a minții care să nu nască haosul.

Vorbim de densitate și de viteze luminice ale minții, iar astea nu pornesc de altundeva decât din gânduri. Ca ce-i mai iute ca gândul în zbor? Gândul nu e altceva decât purtătorul mișcării în spațiul minții și el e cel care ne poartă spațiul în spațiile lumii.

Lumea noastră i-a permis azi omului să își multiplice de atâtea ori iuțeala minții, încât gândul din spațiul minții lui ajunge să distorsioneze atât acest spațiu, în sensul de a-l contracta, cât și timpul pe care-l percepe față de spațiul exterior. E un pic ca în relativitatea restrânsă: dacă preluăm ideea de spațiu-timp relativist restrâns și o aplicăm minții noastre în contextul de față, ajungem la ceea ce acuză atât de strigător omul de azi: o subțirime tot mai accentuată a minții, contractată de viteză, și un timp al gândului în care trăiește, de altfel care i se pare că se derulează absolut normal, dar care vine cu o diferență absolut vizibil mai rapidă față de timpul lumii înconjurătoare, exact ca în cazul ceasului relativist care bate mental absolut normal, dar care se deplasează relativist mai rapid față de sistemul de referință. Lucrul acesta se întâmplă pentru că, la nivel mental, gândul nostru de acum, spre deosebire de rachetele spațiale din zilele noastre, a reușit să atingă acea barieră superluminică a iuțimii și, astfel, pentru el, e foarte simplu să ajungă la efectele pe care un corp, fie el și mental, le suferă atunci când se deplasează într-un spațiu cu o astfel de viteză.

Iar efectele nu sunt unele din cele mai blânde. Din spațiu luminat de tărie, marcat de un răsărit care nu întârzie să apară și ponderat de un apus care stă să vină, născut între zori și amurg, omul începe să devină sub propria lui greutate întuneric, spațiu care nu mai poate să fie văzut. Nu poate și nu vrea să simtă întunericul, fuge de el, așa că aprinde un curent care nu e al lui și care nu e atât de stabil pe cât s-ar aștepta. Așa ajunge să își formeze spații paralele cu spațiul minții, avataruri virtuale ale unor spații care simulează sentimentul spațial în care, altfel, își găsește seva ce pornește din niște rădăcini bine adâncite într-un pământ care-i echilibrează zborul.  Se vrea zburând spre lumină evadând într-un spațiu caracterizat doar de o componentă care îi scapă printre degete.

Nu spun că spațiul virtual e un spațiu în sine pierzător. Ba mai mult, spațiul pe care l-am creat noi aidoma spațiului mental, netangibil, dar totuși existent, ne descoperă de multe ori valențe pe care nu bănuiam că le știm. Până la urmă, e o lume care pornește de la doi bobi simpli de informație, 0 și 1, și naște o rețea complet fascinantă, o rețea care poate să te facă să îți deschizi cutia chiar și printr-un umil agent de inteligență artificială. Până când, totuși, ea devine un surogat al unui spațiu care ar trebui să ne țină cu picioarele pe pământ și cu inima în cer. Un spațiu artificial nu va reuși niciodată să înlocuiască o lume guvernată de legi firești.  Iar adâncirea într-o lume echivalentă, dar nu complementară, nu înseamnă coborârea în adâncul de unde reușim să scăpăm de întunericul ce ne cuprinde când lumina nu mai scapă sub colapsul propriei noastre greutăți.

Scăparea e că suntem parte dintr-un spațiu plin de de corpuri cerești care „ne îngreunăm” și „cădem” gravitând, paradoxal, în semn de urcare, prin adâncirea în cunoașterea lui Dumnezeu, a noastră și a tainelor lumii. Urcăm adâncindu-ne, coborând în tăcere treptele cunoașterii. Continuând aceeași imagine, suntem așezați pe o plasă elastică uriașă, invizibilă, o trambulină, sinonimă cu fibra, firescul naturii umane, unde setea de cunoaștere e echivalentă cu gravitația și unde ne adâncim cu atât mai mult cu cât înaintăm în cunoaștere, în care formăm văi ce încep să doinească. În același mod în care masa unui corp deformează această plasă, atrăgând după sine corpuri vecine prin deformarea spațială pe care o produc, tot așa și noi, în „îngreunarea noastră” în cunoaștere atragem după noi, în sens plastic, dar perfect real, oamenii din rețeaua noastră și îi „îngreunăm” și pe ei, potențându-le efortul personal.

Mai e un lucru. Încercând să cunoaștem Universul întreg, uităm că în noi e un spațiu atât de vast, încât ne-ar lua o veșnicie de lumi să o cunoaștem. Așa se face că nu reușim să cuprindem universul unui suflet, deși avem cuprins în privire Universul întreg. Asta nu ne împiedică să tindem să fim sarea pământului și să reușim să ne dorim să ajungem în centrul lumii.

Centrul lumii

Deși ne simțim spațiul minții plin și îngreunat de grijile pe care nu mai contenim să le șlefuim, de foarte multe ori, ne simțim spațiul personal extrem de gol. Încercăm să umplem tot ce pare a fi de neumplut cu reușite, cunoașterea lumii, iubirea față de lume, cu lucruri care ne fac plăcere, cu senzații pe care le dorim tari, când singurul lucru pe care îl avem la dispoziție este locul din Univers pe care nimeni nu ni-l poate umple în afară de noi, locul la care putem să avem acces nemijlocit și pe care îl localizăm undeva în dreptul inimii, și anume locașul sufletului nostru. Fiind părticică de veșnicie, poate să se umple doar de Veșnicie. Mai mult decât atât, umplerea lui nu e doar umplerea unui spațiu, ci e o împlinire care îi oferă un orizont peste care, de această dată, nu mai trece lumina, ci lumina îl luminează. Mai mult decât atât, el gravitează cuantic în jurul unui Centru absolut al lumii,  punctul care răstoarnă lumea și bobul în care a fost prins întreg Cosmosul, care a generat nu doar spațiul lumii, ci Cuvântul creator prin care s-au făcut toate cele ce sunt făcute. Iar asta se vede în cuvântul care nu e altceva decât cristalizarea unui spațiu mental al cărui început a fost Cuvântul.

Leagănul

„La început, a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte”.

Vedem cât de puternic sunt conectate spațiul în care trăim de timpul pe care îl parcurgem. Vedem că lumina e, pentru spațiul în care trăim, așa cum ne-au spus recent cercetătorii și de la începutul lumii mintea revelată, o constantă a lumii de care avem nevoie ca de aer. Ce ne înconjoară e spațiu infinit născut de veșnicie. Spațiul cutiei noastre mentale nu prea poate să cuprindă nemărginirea, dar o conține, pentru că  recunoaștem infinitul lumii numai atunci când infinitul din noi rezonează cu această infinitate ce ne înconjoară. Rezonanța noastră cu lumea nu e altceva decât uimire, decât semnul exclamării cu care mergem în rucsacuri înainte pe o cale care duce către un centru al lumii spre care gravităm.

Iar noi, în spațiul nostru românesc, suntem unde trebuie să fim pentru că putem să fim numai dacă suntem într-un spațiu care și-a pus amprenta peste noi și asupra căruia ne punem permanent pecetea. Fiindcă în lume parcă suntem ca într-un leagăn în care ne-am cocoloșit ca să ne fie cald. Cam ca leagănul în care v-am rugat să vă furișați ca-n cocon de fluture pe la începutul călătoriei noastre împreună, cu un pian fain care a terminat demult de cântat, cu o cană cu ceai din care n-a mai rămas decât amintirea, cu ceva dulce lângă, care acum e deja serotonină…

V-am luat în spațiu la mine, acum aștept chiria!

Articol publicat în numărul 16 al revistei „Viitor pentru educație”