Întâiul argument, de fibră
Copilăria mi-a fost învăluită în rostire de Crez și odor de Proscomidie. În dimineți de copil căscând pofticios a Liturghie și în vers de psalm de Vecernie, era acolo o fărâmă din veșnicie. De altfel, abecedar am aflat pentru prima dată în cuvintele Testamentelor și creștere în glas cântat de Ceaslov. Era o lume cu gust de veșnicie.
Mulți ar induce aici argumentul educației în familie: ceea ce îți este insuflat de mic în interiorul familiei îți devine o a doua natură. Și e adevărat, până la un anumit punct. Dar, în momentul în care sunt atât de multe mărturii, atât de multe exemple, atât de multe modele că o cale e cea adevărată și, mai presus de asta, în interior încep să lucreze anumite rotițe spre desăvârșire, atunci totul capătă un potențial de realitate, o realitate caldă, colorată, aproape de acolo de unde trebuie să ajungem. Afli, mai încolo, că din asta ești țesut. Ceea ce crezi cu ochii de copil ajungi mai târziu să realizezi în urcarea unei scări de formare continuă.
Prima bancă mi-a fost, deci, strana, iar prima lecție, inocența, atât de necesară în cunoaștere.
Al doilea argument, de rațiune
Am continuat, în paralel, apoi, la o școală cu un corespodent real, formal, într-o bancă fizică, într-un întreg sistem de rotițe. Aici am învățat că unu plus unu dă doi, că vorbim o limbă atât de melodioasă, că existăm într-un spațiu fizic atât de mare și că au fost și alții înaintea noastră care au acces la lumea cunoașterii. În sensuri de cercuri trigonometrice, în funcții continue, în energie de fotoni și printre linii de cod, am observat, totuși, că zidurile din care e creată cunoașterea asta rațională nu poartă altă amprentă decât cea a luminii veșnice din cărămizile căreia era creată lumea cu gust de nemărginire.
Cunoașterea rațională nu e decât o parte, o latură a cunoașterii la care suntem chemați. De fapt, cunoașterea rațională nu e altceva decât suportul teoretic pe care ne formăm întreaga cunoaștere cu adevărat completă a lumii în care trăim. De asta, zidurile școlilor, în mod ontologic, sunt create în ființă din „Piatra cea din capul unghiului”. Și acest lucru se reflectă inclusiv din perspectivă istorică: primele încercări de stabilizare a unor structuri de educație formală s-au format în centrele religioase.
A urmat să învăț, deci, lecția raționalității, a creșterii pentru lumea în care suntem creați să trăim o perioadă fizică, în timp și spațiu. Lecția asta continuă încă și va fi vaidă până în momentul în care încheiem socotelile. Deci, învățăm continuu.
Al treilea argument, de universalitate
Pierdut în intersecții de decizii pline de responsabilitate, a urmat cunoașterea școlii numită, de multe ori în derâdere, a vieții. Am început să am facturi de plătit, lucruri de girat, responsabilități de dus la capăt. Drumul e greu, multe eșecuri, dar e și asta o formă de cunoaștere. Și, mai presus de toate, nu ești singur.
Când am crescut, am văzut că lucrurile funcționează asemănător și cu ceilalți, indiferent de origine, etnie, rasă, religie sau înfățișare. Dat fiind că suntem cu toții de acceași natură, aceeași țesătură, avem aceleași simțăminte, aceeași tindere către o esență divină în noi. Sentimentul unei astfel de școliri este, astfel, unul îndreptățit: acela de împlinire. Cunoașterea este, deci, mijlocită de împlinirea prin ceilalți
Lecția numărul trei? Nu poți merge singur înainte, pentru că suntem cu toții rețea. Ceea ce faci îi influențează profund pe alții. În mod universal.
Bonus: nu ești buricul prin esență, pentru că toți suntem asemănători. Poți însă să devii sarea pământului prin darul lui Dumnezeu.
Al patrulea argument, de morală
Pe parcurs, am învățat că unele lucruri nu se fac. Viața nu e numai rațiune și instinct. Dacă e ceva ce am prins în zbor, e că suntem oameni, iar definiția noastră include în structura ei latura morală.
Asta e ceea ce formează, în foarte mare parte, credința, în termeni de pedagogie. Primele lecții despre morală sunt născute din exemplul părinților amplificat de perceptele morale transmise de Biserică. Iar această morală aduce echilibru în viața comunității și în viața personală. La nivel individual, totul se reduce la conștiință, la glasul lui Dumnezeu din om.
M-am lovit, astfel, și de lecția conștiinței: mintea curată ține de o conștiință limpede și duce la o viață împăcată cu Dumnezeu și cu sine.
Al cincilea argument, de majoritate
Am învățat că traiul în comun are avantaje și dezavantaje. Suntem liberi, dar definiția noastră de libertate trebuie să includă responsabilitatea pentru acțiunile pe care le desfășurăm și nevoia de libertate a celorlalți.
Unul dintre principiile după care se ghidează orice grup este cel al majorității. Așa se întâmplă și la nivel de națiune. Biserica Ortodoxă Română, fie că vrem, fie că nu, e reprezentantul credinței în spațiul nostru național. Mai mult decât atât, Biserica s-a constituit în păstrătoarea unei unități naționale în vremuri mai grele decât pe cele pe care le trăim acum. Așa că, în spirit de majoritate, e cuviincios să acordăm credit unor realități care ne înconjoară sau care s-au constituit cu ceva vreme în urmă.
Lecția libertății? Ești liber atâta timp cât respecți și cealaltă libertate. În rest, ești doar libertin.
Al șaselea argument, de bun simț
Ce am vrut să spun?
Școala nu se rezumă pur și simplu la ziduri. Mai mult, școala nu se rezumă doar la sistem.
Veți zice, poate: da, dar școlile din sate îndepărtate, nemodernizate, vechi, cu ele ce facem? Nu sunt cumva o prioritate? Ei bine, sunt, dar progresul în acest sens trebuie făcut pur și simplu prin efortul întregii comunități. Lucrurile sunt legate și de legăturile cu autoritățile regionale și chiar centrale, deci e o chestiune mai mult în conexiune cu simțul de gospodărire al comunității și mai puțin de concurență la un oarecare buget. Veți citi puțin mai jos un exemplu în sensul acesta.
Veți mai zice, poate: da, dar catedralele și bisericile nu sunt o prioritate, atunci de ce se construiesc? Ei bine, unu: în momentul în care nu mai consideri constituientul tău ființial ca fiind prioritar, atunci doar exiști, fără a mai trăi cu adevărat. Doi: atâta timp cât bisericile sunt pline ochi, înseamnă că undeva e o cerere din partea credincioșilor pentru hrană sufletească, mai departe de multe ori de evidenta tradiție de a merge la biserică, de multe ori blamată.
Și iarăși poate veți zice: da, dar de ce construim catedrale și lăsăm școlile în paragină? Ei bine, atunci când îi veți cere mărului să facă pere și va face, atunci putem susține cu argumente și punctul acesta de vedere.
Deci, ce lecție am mai primit? Nu poți să îți negi Izvorul.
Și un argument de suflet
Dacă mai e un lucru pe care l-an învățat, chiar și cea mai banală viață ni se desfășoară ca o fascinantă poveste în momentul în care o privim din prisma conflictului interior. Se dă neîntrerupt în sufletul nostru un război, pe care cu toții îl simțim.
Nu vreau să conving pe nimeni de nimic. De altfel, cea mai eficientă modalitate de a câștiga inima unui om transcende cuvântul și e dată de iubirea pe care o transmiți. De-asta, argumentul cel mai mare e frumosul care va salva lumea și de care frumos ne spunea Dostoievski.
Argumentul ultim pe care l-am învățat? E un argument care transcende logica și care, deși pare extrem de ciudat, e pur și simplu natural. Te face să simți că există undeva o mână nevăzută care te formează continuu. E, în cea mai profundă ipostază, iubirea lui Dumnezeu.