Plecăm de la timp
O să încep clasic prin a vă spune că, în acest editorial, vom trece prin povești frumoase, vom lua la puricat axa timpului, ne vom etala cunoștințele de mecanică cuantică și matematici statistice și vom încerca să dăm gramaticii matematice a timpurilor timpului niște valențe interesante.
Revenim puțin în trecut și începem o poveste plină de pasiune. Nu neapărat poveștile cu Carmencita și Jose Armando, cu care v-am lăsat în editorialul din numărul trecut, care ne promiteau o poveste substanțială și ne lăsau cu sufletul la gură și cu ochii în genericul de final al episodului. E vorba de ce ați văzut înainte de a citi cu drag și plăcere aceste minunate rânduri care vă vor bucura simțurile, și anume de imaginea extraordinară de pe paginile de început ale articolului. Așa cum orice imagine deapănă în timp o poveste, așa și imaginea de mai sus ne spune că e făcută într-un lan de grâu, aproape de seceriș, cu un fundal destul de interesant ce miroase a furtună. Ei bine, în poveste intră și un curcubeu și o analiză temporală a fotografului nu prea reușită, lucru care a dus la ofticări ulterioare și frământări interioare intense. Pe românește, dacă aș mai fi așteptat puțin, aș fi prins un curcubeu numai bun de tras în poză pe deasupra rodului încărcat de grâu. Morala poveștii? Învățați de la un om trecut prin viață ca gâsca prin apă: oricare ar fi numărul de fotografi din lume, întotdeauna există cel puțin un fotograf nerăbdător care ratează subiecte unice, în persoana subsemnatului. Nelăsând gluma deoparte, pe lângă asta, morala constă și în esența cuvintelor pe care vi le propun astăzi și pe care vă las să le descoperiți în cele ce urmează.
Ce e timpul, cu ce ne influențează pe noi, cum putem ghici viitorul cu precizia unui ceas care a rămas în urmă și care sunt implicațiile lui vom vedea puțin în detaliu sau deja am văzut. Cred. Stați să mă întorc peste trecut în viitor și vă zic.
Stăpâni pe timp
Ce legătură au frământările unui fotograf inabil și o fotografie banală și mai ales episoadele următoare cu educația, învățarea și sistemul educațional? Imediat vedem și lucrul acesta. Pentru asta, apelăm la clasica metodologie a cercetării, cu alte cuvinte, abordăm problema studențește.
Avem o percepție destul de bine împământenită a noțiunii de timp. Astfel, percepem timpul liniar, ca o axă pe care distingem trei momente esențiale: prezentul, ceea ce trăim acum în realitatea obiectivă, trecutul, situațiile pe care le-am parcurs și care se află în stânga prezentului pe această axă, și viitorul, bucata de timp care ne așteaptă în față și ne creează atâtea frământări. De altfel, modelul clasic al Universului ne spune că trăim în patru dimensiuni, trei care sunt determinate de spațiu (corespondent coordonatelor x – lungime, y – lățime și z – înălțime, care descriu cele trei repere ale spațiului) și timpul, axa de care vorbeam mai sus. Conform unor modele, spațiul și timpul sunt elemente separate. În viziune newtoniană, timpul este omogen și independent de spațiu. Cu alte cuvinte, timpul curge la fel pentru toată lumea. Luând un cadru fix, de exemplu distanța pe care o parcurge lumina, a cărei viteză este o constantă fizică, între două puncte din spațiu, se obține o referință absolută a curgerii timpului. De altfel, timpul e definit din punct de vedere semantic ca un continuum nonspațial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă. Pre limba neaoșă, o Coloană a Infinitului pe care nu putem să ne mișcăm decât într-un sens, și anume înainte, că-nainte era mai bine.
Oh, și am adus aminte de infinit. Alt cuvânt, altă distracție.
Paradoxuri
În alte modele frumos explicate, cele două elemente formează un continuu spațiu-timp, în cadrul unui sistem spațiu-timp cvadridimensional. Cu alte cuvinte, spațiul și timpul sunt dependente una de cealaltă, ba mai mult, materia și energia influențează și sunt influențate de spațiu și de timp. O transpunere vizuală a acestui postulat înfățișează Universul în care trăim ca pe o imensă plasă pe care sunt așezate corpurile cerești. Cu cât masa lor este mai mare, cu atât ele deformează această plasă care descrie spațiu-timpul și atrag în jurul lor alte corpuri mai mici într-o mișcare de rotație. În sens strict conceptual, așa cum a fost enunțat de Einstein în teoria relativității, materia dictează spațiului-timp să se curbeze, iar spațiul-timp curbat îi dictează materiei cum să se miște. De aici se naște și țesătura forței gravitaționale. De altfel, secunda, măsura cu care măsurăm timpul, e definită ca durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K, deci e legată la nivel fundamental de materie.
De altfel, aceste influențe sunt puternic observabile în cadrul unor sisteme de referință comparabile cu Universul, pe Pământ neputând vorbi de corpuri care se mișcă la viteze nici măcar fracționare din viteza luminii. Un efect plastic al acestui model descris mai sus e cel al paradoxului gemenilor: presupunem existența a doi gemeni, unul care rămâne pe Pământ și celălalt care urmează să călătorească la viteze relativiste, apropiate de viteza luminii, într-o navetă spațială, spre un punct îndepărtat. La întoarcerea pe Pământ, geamănul călător va observa că este mai tânăr decât cel rămas pe Pământ, deși timpul curge la fel pentru amândoi. Ceea ce face presupunerea de mai sus să fie logică: cu cât mergem mai repede prin spațiu, cu atât ne mișcăm mai încet prin timp.
Cum curge timpul
În mod fundamental, la nivelul minții umane, dincolo de realitatea obiectivă, timpul e o percepție. E o percepție a evenimentelor pe care le trăim și care se succed, evenimente a căror probabilitate, dacă vă aduceți aminte din viitor, că probabil că veți fi fost făcuți curioși să citiți despre teoria informației, presupune existența și măsurarea informației. Spuneam în numărul trecut că o anumită cantitate de informație despre un eveniment ne face să îl considerăm mai probabil sau mai puțin probabil. Ei bine, și percepția asupra timpului conține ideea de informație și merge chiar mai departe de aceasta.
Gândiți-vă la un anumit moment din viață (nu vă păcăliți singuri, chiar s-a întâmplat) în care vi s-a năzărit un gând năstrușnic: îmbătrânesc (da, chiar se întâmplă, că timpul trece), dar pe măsură ce îmbătrânesc, timpul trece mai repede. E o percepție comună și absolut orice persoană a experimentat o astfel de senzație. Elementul care se face vinovat de o așa nesimțire este viteza cu care procesăm aceste informații despre evenimente: procesăm mai puține informații despre mediu în aceeași unitate de timp, de accea ni se pare că timpul trece mai repede. Ce e mai interesant de atât e faptul că se pare că viteza de procesare influențează trecerea timpului: gândiți-vă la o muscă. Se pare că viteza cu care ea procesează informația e superioară a celei a noastră, altfel nu s-ar putea feri așa repede de atât de multe pericole. Mai mult, percepția curgerii timpului se spune că e diferită pentru ea: noi o vedem trăind puțin timp, dar pentru ea s-ar putea să fie o viață lungă și un trai periculos. Cu ocazia asta, am răspuns și la întrebarea existențială a originii locului unde se duc muștele iarna.
Ceea ce ni se pare totuși implacabil la timp este curgerea lui. Pe oricine întrebați orice despre timp, vi se va spune că timpul trece și că nu-l putem, din păcate, da înapoi. Practic, până acum am aflat că timpul e o succesiune de evenimente pe care noi le citim din ce în ce mai încet, în timp ce ele se derulează din ce în ce mai repede. Cu alte cuvinte, timpul e ireversibil. Dacă spargi un pahar, cioburile nu se mai integrează la loc în același pahar.
Există totuși și aspecte reversibile ale timpului, care țin, la nivel cuantic, de modelul continuu spațiu-timp care naște gravitația. Dacă am avea o cameră cu care să putem filma Sistemul Solar și modul în care planetele se mișcă în jurul Soarelui și dacă am rula filmulețul obținut înainte și înapoi, vom putea observa că nu putem diferenția care dintre direcții este cea desfășurată înainte sau cea desfășurată înapoi, asta pentru că nu sunt încălcate legile fizicii.
Dar. Trăim într-o lume fizică în care, în momentul în care deschidem o sticluță de parfum, moleculele conținute în aceasta nu vor mai putea fi strânse înapoi în recipient oricât ne-am strădui să facem asta, pentru că ele vor fi difuzate în aer. Tot așa, nu mai putem dezamesteca o soluție de apă în care am turnat câteva picături de cerneală în modul exact, dar invers, cu alte cuvinte, reversibil, în care am realizat amestecarea ei în apă.
Ce ne spune nouă asta?
Dezordine, dezintegrare și haos
Ne spune că percepția timpului și modul în care îl vedem se datorează sub aspect fizic unei legi care nu prea pare să aibă legătură deloc cu timpul, ci mai degrabă cu canicula. Mai exact, și vă rog să revenim în bănci pentru un moment, vorbim despre al doilea principiu al termodinamicii, care ne spune, pe scurt, în limbaj natural, că „trecerea căldurii de la un corp cu o temperatură dată la un corp cu o temperatură mai mică este un proces ireversibil”. Și, dacă e să ne referim la căldura unui corp, ea este dată de ciocnirea particulelor aflate într-o mișcare dezordonată care constituie corpul respectiv. Revenim imediat la dezordine.
Mergem pe logica naturală în ceea ce privește curgerea timpului. Curgere înseamnă că timpul merge undeva și se duce altundeva. Asta înseamnă că are o direcție, înainte-înapoi, și un sens, ceea ce îi dă ireversibilitatea. Ei bine, în Universul nostru putem să vorbim de un sens termodinamic, de unul psihologic și de unul cosmologic.
Sensul cosmologic e dat de faptul că Universul e în plină expansiune, se lărgește, pentru că urmărește atingerea unui anumit echilibru. Teoriile ne spun că acest echilibru înseamnă atingerea unui îngheț absolut al acestei mișcări dezordonate a materiei. Sensul cosmologic oferă o perspectivă termodinamică asupra timpului. Adică, acest sens ne duce la acest al doilea principiu al termodinamicii. care lansează ideea de entropie. Entropia măsoară gradul de dezordine al unui sistem.
Gândiți-vă la un puzzle pe care vreți să-l rezolvați. Mai gândiți-vă că aruncați toate piesele pe o masă și puzzle-ul se rezolvă singur doar prin singura aruncare pe care ați făcut-o, fiecare piesă merge exact la locul ei. Ei bine, după cum v-ați dat seama, e imposibil tocmai din cauza faptului că există o singură situație în care se poate întâmpla acest eveniment, pentru că există pentru fiecare piesă un loc bine definit în care acesta trebuie să fie pentru ca puzzle-ul să fie corect. În schimb, există un număr de situații incorecte proporțional cu numărul de locații posibile incorecte în care poate să existe o piesă. Această dezordine a materiei este exact această entropie pe care am enunțat-o puțin mai devreme. Cu alte cuvinte, modul în care buruienile năpădesc o casă, munții se erodează și Universul se expandează țin de existența acestei entropii. De altfel, reversibilitatea unui corp e un efect direct al gradului de dezordine al acelui corp. În acest sens, lucrurile mai reci, în accepțiunea dată, macroscopice, se supun ireversibiității timpului tocmai datorită faptului că sunt guvernate de acest proces al entropiei. Orice obiect devine mai dezordonat pe măsură ce trece timpul, adică entropia lui crește, ceea ce formează o săgeată termodinamică a timpului.
Sensul termodinamic se leagă de sensul psihologic prin această creștere a entropiei, a acestei dezordini dată de modul în care percepem lumea. Spuneam că această lume poate fi privită ca un model cvadridimensional, care combină spațiul și timpul.
Începem o analogie referitor la sensul psihologic. Gândiți-vă la situația în care sunteți bidimensionali, desenați pe o hârtie, iar spațiul-timp este un cub pe care îl traversați de la o margine la alta.
Ei bine, prin simțul văzului, prin intermediul retinei, care este un simț bidimensional, căreia i se adaugă a treia dimensiune prin intermediului vederii stereotipice (combinarea imaginilor de la cei doi ochi), nu putem percepe cea de-a patra dimensiune, și anume cea a timpului. Cercetători precum James Hartle consideră că trecerea timpului și sensul unidirecțional pe care îl dăm ține de modul în care procesăm informația. Conform altor cercetători, fiecare dintre noi avem un așa-numit sistem de colectare și utilizare al informației, prin intermediul căruia preluăm o secțiune din acest mediu înconjurător, și o procesăm într-un registru de intrări. Revenind la analogia omulețului bidimensional, practic, preluăm câte o felie bidimensională de cub o dată, o procesăm într-un rezervor, în cazul ființei umane, în memoria de scurtă durată, și o înmagazinăm într-un alt rezervor, și anume memoria de lungă durată.
Mai departe, acest sistem de colectare și utilizare al informației se folosește de scheme pentru a se putea adapta lumii și de a acționa optim în acea felie de spațiu-timp. Aceste felii se suprapun în cadrul acestor scheme și formează un sistem de decizii referitoare la modul în care ne raportăm la mediul înconjurător. Astfel, partea care se concentrează conștient asupra registrului de intrări este marcată de acest sistem ca fiind prezent, iar partea care accesează rezervorul memoriei de lungă durată este marcat ca fiind trecut. Traficul de informație dintre aceste două rezervoare creează tocmai această senzație de scurgere a timpului.
Ei bine, pare că totul e cam depresiv referitor la timp. Totul se dezorganizează și noi suntem niște omuleți desenați pe o hârtie. Și până acum n-am văzut legătura cu învățarea și încotro ne îndreptăm cu ea. Dar mai rămânem puțin în haos. Promit, doar puțin. Bine, voi puteți să ieșiți din bucla timpului ce v-o propun, că puteți să săriți peste paragrafe, dar cred că veți fi regretat puțin dacă faceți asta.
Am vorbit mai extins despre trecut și prezent și, din ce am văzut, ceea ce poate rezulta din toate considerațiile de mai sus nu poate să fie decât mult haos. Cam cum ni se pare învățământul românesc și societatea românească astăzi.
Nimic mai adevărat.
Și ce altă modalitate mai frumoasă de a vorbi despre viitor există decât de a spune o istorie din trecut, nu-i așa? Ei bine, pe la mijlocul secolului trecut, tocmai era în vogă dezvoltarea de modele și simularea lor pentru a prevedea ceea ce se va întâmpla. Un fel de pionieri în domeniu erau meteorologii, care se jucau cu tot felul de variabile, cum ar fi viteza și direcția vântului, umiditatea aerului și multe altele, pentru a prezice vremea de a doua zi. Și se jucau prin acordarea de valori acestor variabile. Modelul părea unul perfect, pentru că la introducerea acelorași valori, vremea prezisă era extrem de asemănătoare cu cea reală.
Într-o frumoasă zi, meteorologul care crease un astfel de model, Edward Lorenz, a hotărât că ar fi interesant să ruleze un model cu anumite valori ale variabilelor. A oprit rularea cam pe la jumătate și a preluat pe hârtie valorile din acel moment, care aveau stabilită precizia la șase zecimale. Imprimantele pe care le folosea nu puteau, însă, să tipărească decât trei zecimale, astfel că a introdus aceste date în loc de cele cu șase zecimale, care ar fi fost preluate de model. Rezultatul a fost unul surprinzător, previziunea fiind total diferită de cea rulată pe valorile cu șase zecimale.
Această istorie ne spune că estimarea unor fenomene și, prin extensie, a viitorului, este un lucru extrem de complex și imposibil de realizat. Motivul e simplu și ține de faptul că sunt atât de mulți parametri care influențează comportamentul viitor al unui sistem și este atât de improbabil să putem previziona modul în care se comportă combinat acești parametri, încât pur și simplu sistemul nu poate fi previzionat cu exactitate. Să luăm, de pildă, aruncarea unei monezi. Dacă am ști cu exactitate fiecare valoare a fiecărui parametru care acționează asupra monezii (viteza de rotație, forța de rezistență a aerului, așezarea inițială a monezii și mulți alții), am putea calcula cu exactitate ce față a acesteia va apărea la final. Dar, dat fiind că nu putem controla toți acești parametri, evenimentul este unul cu un rezultat incert.
Haosul apare în toate situațiile vieții. Dar lucrurile nu sunt așa cum ne-am imaginat. Viitorul ne rezervă surprize-surprize, așa-i?
Ei bine, gândiți-vă la o populație naturală de iepuri dintr-un anumit areal. Numărul de indivizi din cadrul populației în decursul anilor depinde de rata de reproducere a indivizilor. Astfel, populația de anul viitor va putea fi marcată ca fiind produsul dintre această rată, populația de anul acesta și pierderile din populație, date de cauze naturale (prădători, îmbătrânire etc.). Pentru diverse valori ale ratei de reproducere, se poate observa că populația are valori diferite. Spre exemplu, daca rata este mai mică decât 1, populația merge către extincție. Dacă rata este între 1 și 3, populația se stabilizează în jurul unei valori care depinde de rată. Dacă rata crește ușor peste 3, populația are o dinamică ciclică: crește și apoi scade, după care iar crește și scade și tot așa. Ei bine, se observă că, dacă rata crește peste 3.5, populația are o dinamică haotică și e impredicitibilă pe orice perioadă de timp.
Acest model, cunoscut sub numele de harta logistică, ne arată că orice sistem e supus haosului. Dar se mai poate observa un lucru. În tot haosul acesta, din când în când, pentru anumite valori ale ratei, apar așa-numitele insule de stabilitate, în care se poate prezice extrem de clar comportamentul sistemului. Mai mult, dacă vom transporta harta în trei dimensiuni, vom vedea că este rezultatul unei ecuații extrem de clare ce generează și un fractal.
Orice sistem tinde să ajungă la echilibru. Acest comportament conduce la atingerea unei stări care poartă numele de atractor. Astfel, orice element care poate părea haotic din cadrul oricărui sistem are o componentă indisolubilă de regularitate care poate fi descrisă matematic. Asta ne arată că sub tot acest haos frumos descris de viață se găsește o ordine perfect aleatorie și, paradoxal, perfect calculabilă. Uitați-vă doar la fulgii de zăpadă și veți înțelege ordinea haotică a mediului care ne înconjoară.
Și-atunci, e bine să încercăm să prevedem ce se va întâmpla cu noi? Individual? La nivel de societate?
Analiză și iar analiză
Și, totuși, vrem să știm viitorul. Vrem să știm cât grâu vom produce anul acesta. Vrem să știm cum ne îmbrăcăm mâine. Vrem să știm dacă o să câștige echipa națională a României la fotbal în meciul următor. Vrem să știm ce șanse sunt să rămânem fără salariu la mijloc de lună. Și tot așa.
Ei bine, lucrul acesta nu-i complicat. Vedem că principalul element al viitorului este cunoașterea trecutului și a modului în care extrapolăm comportamente din trecut în viitor. Cu alte cuvinte, dacă am văzut că serile înstelate de iarnă au prevestit ger noaptea sau un apus mai roșiatic vara poate să vestească ploi în ziua următoare în trecut, putem să ne așteptăm cu o oarecare probabilitate ca lucrul acesta să se întâmple și în viitor.
Gândiți-vă și la modul în care ne imaginăm că se vor întâmpla diverse comportamente și le și anticipăm. Spre exemplu, un om care intră într-un magazin de haine se așteaptă ca acolo să găsească haine, să poată să cumpere și să fie asistat sau ajutat de un angajat care să îl ghideze în procesul de cumpărare. Anticipăm acest comportament prin faptul că regăsim, așa cum vedeam în teoria haosului de mai sus, niște tipare sau comportamente similare, așa numiții atractori.
Cum se aplică asta în educație? Pornind de la cunoașterea foarte clară a actorilor implicați în sistem și a tiparelor lor de comportament. Lucrurile încep să devină puțin mai clare, așa-i?
Cum ne gândim la viitor
Există și anumite metode de cercetare care ne ajută să stabilim întrucâtva o tendință a unor fenomene sau să anticipăm anumite comportamente. Cea mai la îndemână, dar și mai complexă metodă este cea a modelării unui fenomen sau al unui sistem. Reprezentăm, în modul acesta, în mod schematic o stare de fapt, parametri care se influențează unii pe alții și pe care putem să-i observăm într-un mod simplificat. Nu vom avea date exacte corespondente realității obiective, dar ne vom forma o imagine exemplificatoare a ceea ce se întâmplă.
De ce avem nevoie ca să realizăm un model? De parametri și de relațiile dintre ei. Gândiți-vă doar la prăjitura care vă place cel mai tare. Nu doar că o mâncați, pofticioșilor, dar și că o faceți de la zero. Aveți nevoie de ingrediente, de o anumită cantitate din ele și de ce procese faceți cu aceste ingrediente. Modelul pe care îl folosiți ca să prevedeți viitorul, și anume niște papile gustative viitor fericite, nu este altceva decât rețeta prăjiturii.
E adevărat, nu putem să comparăm o societate cu o prăjitură. Dar e un punct de început. Doară Einstein a început să gândească la teoria relativității gândindu-se la o bilă ce cade de pe scaun. Sau Newton la legea gravitației după ce i-a căzut un măr în cap.
Sunt multe metode pe care putem să le folosim pe mai departe să fundamentăm științific comportamentul viitor. Spre exemplu, la nivel teoretic, am folosit de atâtea ori în facultate regresia ca să calculez ce profit o să am când cultiv grâu, porumb și floarea soarelui, lucru care s-a dovedit a fi util mai târziu spre alte orizonturi practice. Mai departe, gândiți-vă doar la inteligența artificială și la metodele ei specifice, de-alde rețele neuronale sau machine learning. Mai departe, scrie în carte.
Referitor la comportamente umane, e destul de interesant să folosim o întreagă știință pusă în spatele gândului la viitor. Tot domeniul acesta poartă numele de proiectare, pre limba lui Sheakspare design thinking, și ne ajută să vizualizăm comportamente viitoare ale celor cu care interacționăm. Încercați doar să faceți o hartă a experienței elevului generic pentru care predați. Sau pentru clientul care vine în fața tejghelei. Sau pentru pasionatul de artă care vine să vă cumpere creațiile.
Și de ce vrem să prevedem viitorul? Dulce întrebare.
Decizie
Punctul cheie de la care pornim să răspundem la întrebare e clasic. Vreau să știu ce e în viitor ca să știu ce fac în prezent. Cuvântul-cheie al punctului cheie e decizia. Un cuvânt mai greu decât acesta e greu de găsit.
Suntem puși în fața deciziilor destul de des. Practic, în fiecare zi trebuie să ne hotărâm când trecem strada pe o șosea aglomerată, să ne stabilim pe ce dăm banii și dacă e bine să ne luăm geanta aia. Și fusta. Și pantofii. Și rujul. Sau ne gândim rațional și cerebral dacă e mai bine să mergem la o cină romantică cu partenera sau să investim în minunea noastră de bolid și să ne luăm un sistem audio nou.
Mergem înapoi la sistemul de colectare și utilizare al informației și vom cedea că e un element extrem de presant în toată ecuația asta: presiunea psihologică a trecerii timpului.
Mai mult decât atât, spuneam la un moment dat că un probabilitatea ca un eveniment să se întâmple e invers proporțională cu informația care-l descrie. De altfel, lucrurile pot funcționa și în sens invers și așa se și întâmplă: cu cât stăm să ne gândim mai mult la o decizie, cu atât ea va fi cea care va conta cel mai puțin.
Ceva de psihologie
Nu spun acum că trebuie să luăm decizii din instinct. Mai degrabă, există un așa-numit optim al deciziei, cu aște cuvinte, o analiză prea precară a unei decizii, ca și o gândire mult prea adâncă la acea decizie duce la efectul suboptim al acelei decizii. Dar ce ne îmboldește spre luarea deciziilor?
Mecanismele noastre de gândire nu mai sunt așa de alertate dacă știm într-o oarecare măsură ce ne rezervă viitorul. Suntem mai liniștiți dacă, spre exemplu, știm sigur că pe la 30 de ani vom fi avut o familie frumoasă, un cămin liniștit și un serviciu decent. Suntem mai liniștiți dacă, spre exemplu, știm că peste 12 ani, rata de promovabilitate la examenul de bacalaureat va crește. Suntem mult mai bine dacă știm că peste câțiva ani se va reduce rata abandonului școlar până la cifre apropiate de zero.
Dar nu vom ști lucrul acesta sigur. Sunt extrem de multe variabile care influențează extrem de tare toate lucrurile pe care vrem să le știm. De ce vrem să le știm? Pentru că ele ne oferă senzația unui control care ne oferă liniște. E un model mental din ce în ce mai împământenit în rândul oamenilor de astăzi. Lumea are nevoie să știe că lucrurile se vor întâmpla așa cum sunt propuse spre a fi făcute.
Se întâmplă totuși o situație stranie. Fenomenele se încăpățânează să se întâmple în moduri pe care nu le putem controla. Și asta ne oferă un avantaj incredibil.
Bunicii sau ce ne rezervă trecutul
Există un ciudat paradox legat tot de timp și care ne duce către amintiri frumoase. Paradoxul ne spune că un călător în timp care ajunge înapoi și își ucide bunicul înainte ca acesta să îl fi conceput pe tatăl călătorului nu poate exista, pentru că, după călătoria în timp, acesta nu a mai fost conceput. Și, totuși, el există.
Ei bine, unele teorii sugerează că un astfel de paradox poate fi ușor analizat cu o importanță practică deosebită. Astfel, se pare că există o modalitate prin care trecutul în care călătorește nepotul nostru se vindecă și decurge spre aceleași căi în așa fel încât succesiunea evenimentelor să conducă la conceperea nepotului. Deși pare determinsim pur sau validează ideea de soartă și pune la îndoială ideea de liber-arbitru, totuși putem observa că omul acționează conform deciziilor pe care le-a luat. Haosul aparent care se produce prin efectul deciziilor luate se îndreaptă exact către acei atractori care formează tiparele fenomenelor de mai devreme.
Deci, e foarte important să luăm în calcul faptul că haosul la care ne împing aparent deciziile noastre luate mai mult sau mai puțin documentat cuprinde o ordine a lucrurilor pe care nu o putem cuprinde atât de clar, indiferent de cât de buni analiști sau doritori de control am fi.
Și, dacă tot învățăm atât de mult din trecut, să vedem puțin cum a evoluat societatea și modul în care învățăm și cum ar putea evolua în viitor pe baza trecutului.
Un pic de economie
Lumea a devenit globală pe la mijlocul secolului al 18-lea, când oamenii ne-au aburit și la propriu, și la figurat, și au făcut o Revoluție Industrială din această abureală, născând Economia 1.0. Atunci, economia a devenit globală. Mai departe, cerul a fost limita: manufactura a devenit un apanaj al celor meșteșugiți, iar producția a avut potențialul de a deveni de masă, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp. Astfel, pe la mijlocul secolului următor, Henry Ford a pus bazele practice ale acestei producții de masă prin intermediul apariției benzii de producție. Mai târziu, pe la mijlocul secolului 20, modurile diverse de obținere a energiei electrice și apariția circuitelor integrate au deschis drumul automatizării în economie, ducând în zilele noastre la dezvoltarea roboților industriali și a folosirii IoT în întreaga industrie, în valul 4.0 al Economiei.
Un pic de Web
De ce Web? De ce rețea? Pentru că una dintre nevoile de bază ale omului este nevoia de comunicare, de relaționare, de rețea. Rețeaua care ne conectează azi este una digitală și s-a născut undeva la sfârșitul anilor `80 ai secolului 20, când avem doar o versiune read-only a rețelei, dar gustul conectării a fost deja gustat când apare Web 1.0, Internetul comercial așa cum îl știm acum. De atunci, Web-ul crește și ajungem la o versiune 2.0 a lui, care oferă posibilitatea de interacțiune și de adăugare de conținut, formulând un Internet la care toată lumea poate contribui și pe care poate face inclusiv cumpărături online. Valul al treilea e marcat de apariția rețelelor sociale și a platformelor de conținut de toate tipurile, undeva prin 2004. De aici, dezvoltarea e fulminantă și acum trăim un Web 4.0 care se dorește a fi personalizat pentru fiecare utilizator în parte, ceea ce a născut implicații profunde în comportamentul uman de astăzi și în toate palierele Economiei 4.0.
Un pic de educație
Producția de masă a fost o idee care a dus la popularizarea unui sistem care funcționează până astăzi: sistemul educațional. Educația 1.0 se bazează pe o autoritate unidirecțională a profesorului și pune accent pe acumularea de informații. Bazele sunt unele solide, ceea ce ne arată că un astfel de model, adaptat timpurilor, dă roade destul de bune. Mai departe, apariția rețelei naște tendința Educației 2.0, care promovează colaborarea mai accentuată între elevi și cu profesorul. Faptul că Web-ul, la care are acces din ce în ce mai multă lume, modifică elemente de comportament la nivel de societate conduce la apariția unei noi tendințe în educație, cea a bazării pe învățarea bazată pe probleme. Astăzi, faptul că vrem ca totul să fie personalizat pentru noi se oglindește în caracteristica principală a Educației 4.0, cea care ne spune că e bine să personalizăm învățarea pe nevoile individuale ale elevului. Și nu îmi spuneți că Educația nu a născut toate aceste inovații ale Economiei și Web-ului…
Ce legătură are asta cu timpul? Ei bine, putem să vedem că o cronologie a timpului și a spațiului social e un timp din care putem să învățăm să citim viitorul. Tendințe în societate care sunt născute de nevoile umane se vor oglindi în educație. De aici pornește o planificare bună a unei strategii performante.
Din A în B
În facultate, am învățat că planificarea, drumul mental care ne ajută să proiectăm traseul din punctul A în punctul B, e un element extrem de important în ecuația administrării oricărui fenomen sau proces. Ceea ce e total adevărat. Partea mai nasoală apare în momentul în care pornim din start de la ideea că planul nostru nu va corespunde sub nicio formă realității. Pentru că așa va fi, indiferent cât de exact vom analiza noi toate lucrurile. Și atunci, la ce bun?
E bun că e ajută la stabilirea unei ținte.
Trebuie să știm că modul în care vedem educația și învățarea copiilor noștri poate fi frumos comparat cu parcursul lor din punctul A în punctul B. Putem, pe drumul acesta, să îi ducem către îndeplinirea scopului cu o Dacie Logan. Putem, dacă avem posibilitatea, să îi ducem cu un Mercedes GLS (să îmi aduceți aminte la final să iau banii pe reclamă). În ambele cazuri, viitorul e incert. E adevărat, sunt mai multe șanse să ajungi în siguranță cu un Mercedes, dar marca nu îți garantează și atingerea scopului final.
La final, frumusețea parcursului e dată de modurile imprevizibile în care viitorul ne oferă frumos împachetat un succes pe care l-am dorit pentru copiii noștri și pentru noi. Pentru că, indiferent cât ne-am pregăti, întâmplarea neîntâmplată sau, așa cum frumos a numit-o limba română pronie, are un mod unic de a ne surprinde plăcut când nu ne așteptăm.
Timp și vremuri
Câtă vreme vom urmări să învârtim lumea după degetul nostru, vom rămâne cu o încrâncenare care nicidecum nu ne ajută. Singurul lucru pe care îl vom face va fi acela de a ajunge în situații de dependență de viitor și de hrană cu himerele lui, un viitor care ne va aduce prezenturi haotice, degradante și lipsite de substanță.
Devenim, în modul acesta, dependenți de vremuri, în loc ca noi să le făurim.
Stăpâni peste vremuri
Nu spun să lăsăm pământul nelucrat în grădină și să așteptăm ca peste trei luni să crească castraveți fără ca noi să ridicăm un deget. Spun că e important să trecem peste vremuri și să ajungem în timp, în timpul care ne guvernează pe toți așa de calm și implacabil. În acest fel, ne eliberăm de povara viitorului și trăim ancorați într-un prezent care ne va da, într-un final, o părticică din ce am dorit să realizăm frumos.
Să facem în cadrul societății ceea ce face fermierul cu recolta lui de grâu: pune început bun cu binecuvântare divină, își seamănă cu efort sămânța, luptă cu infamele buruieni, așteaptă cu nădejde vreme bună și îngrijește cu drag recolta până când e gata de seceriș. El știe că va reuși cu o foarte mare probabilitate să aibă o recoltă, dar nu știe în totalitate cum va fi ea sau cât de mult grâu va obține. Totuși, el depune același efort știind că la final îl așteaptă o răsplată binemeritată. O metaforă extraordinară a acestei stăpâniri a timpului e proiectată vizual și conceptual extrem de interesant într-o transpunere cinematică a poveștii doctorului Strange, care, întâlnit cu ființa monstruoasă care stăpânește și devorează timpul, îl blochează într-o buclă temporală în care, deși furia acestei ființe îl ucide de fiecare dată, el revine în dulcea durere a jertfei spre scopul salvării lumii în fiecare buclă a timpului într-un timp potențial infinit, ceea ce, în mod sisific, îi conferă stăpânire peste timp.
Cheia acestei prevederi a viitorului stă în prezent cu gândul prezent la trecut. Adică, stabilirea țintelor, a unei strategii de lucru de care să ne ținem, echiparea cu metode și instrumente și punerea creativă a osului la treabă. Deși trăim cu certitudinea că lucrurile n-o să se întâmple așa cum ne-am gândit noi, e bine să știm că ne facem treaba așa cum putem mai bine. Cu alte cuvinte, producem negentropia sau energia pe care o punem la bătaie pentru a aduce sistemul în starea de echilibru pe care o dorim și la recolta de grâu pe care am așteptat-o și pe care o așezăm frumos în snopi, așteptând cuminți să o măcinăm la moara minții, de unde va ieși frumos pâinea binecuvântată a lumii.