Ne e foame. Ne hrănim mintea cu milioane de gânduri în fiecare zi. Toate gândurile de genul acesta reprezintă un potențial energetic extrem de mare pe care îl direcționăm, fie spre înfruntarea lor, fie în ideea împlinirii în realitate. Vedem, astfel, că o mare parte din acțiunile noastre au fost la un moment dat în stadiul de gând. Vedem, de asemenea, că situații de viață pe care nu credeam că le putem trăi pornesc de la un lucru pe care îl considerăm atât de mărunt și fără efecte.
Așa e și cu violența. Începe pe nesimțite, se construiește în ani de gânduri și pornește de obicei din exersările noastre voite sau involuntare, gândite sau induse. Fiecare lucru la care participăm cu mintea ne împrumută din fibra lui. Așa că ne trezim amprentați de toate lucrurile cu care intrăm în contact. E puterea celor multe, care adaugă importanța minimă pe care o dăm fiecărui detaliu într-un bulgăre care la un moment dat ne lovește mințile. Luăm în considerare că pietrele sunt mici și inofensive, dar uităm că numărul lor nemăsurat duce la o greutate imensă pe care o cărăm zi de zi și care stă la baza pornirilor noastre nefirești.
Mărturisire
Mi-aduc aminte acum de câte ori am reușit cu brio să mă pun în postura de agresor. De nenumărate ori voit, de multe ori neintenționat, s-a întâmplat, iar starea asta se simte ca o alunecare pe o pantă spre irațional. De multe ori, e mult mai ușor să surpi, să spargi și să arunci în aer decât să îți păstrezi o doză de raționalitate. Nu mai contează ce dărâmi, momentul tăios în care ajungi să fii judecătorul celui din fața ta pare atât de verosimil, atât de plin de putere și de îndreptățit, încât pare natural. Puterea de atunci e însă o slăbiciune mascată de raportul inegal de forțe dintre tine și cel din fața ta. Te pui, practic, cu cineva care nu are forța ta, iar asta nu te face mai puternic!
Mi-aduc aminte și de momente în care viața m-a adus în starea de victimă. Deși am fost ferit de forme vizibile, e imposibil ca orice om să nu fi ajuns vreodată să aibă de suferit din cauza celorlalți, fie și la nivel verbal sau mental. Paradoxal, în momentele de răbdare, începi să crești în suflet o putere de o altă natură, născută din suferință și care ajunge în cele din urmă la iertare.
Totul pare să țină de o constantă aproape palpabilă, care se simte ca roca dură, dar în același timp volatilă: puterea percepută. În funcție de această permanentă constantă, există trei moduri de raportare: cei care profită de această putere, cei care sunt afectați de ea și cei care participă inactiv la acest raport de forțe.
Din păcate, se poate vedea un astfel de comportament inclusiv la cei mici, întreținut de premisele pe care noi, ca adulți, le punem ca bază educației lor, în familie și în societate. De-asta schimbarea trebuie să pornească de la noi, ca adulți, prin inclusivul, dar atât de greu de folositul și eu sunt responsabil, și eu trebuie să pun mâna. Ceea ce trebuie să înceapă inclusiv de la subsemnatul.
Cei slabi
În acest raport inegal de forțe, cel care este afectat simte, printre altele, un sentiment de durere profundă, în cele mai rele cazuri, fizică. I se deschid niște răni care cu greu vor fi vindecate. Durerea însă nu e doar a lui. Cei care sunt afectați învață să poarte și povara durerii care îi macină pe cei care agresează. Deși e dureros, deși e nedrept și de multe ori e un proces ținut, din păcate, în taină, în suflet, sunetul urletului lor de ajutor se transformă în amintiri de gheață, rănile li se cicatrizează, iar ei rămân, în final, deținătorii puterii de a fi liberi de orice resentiment și de a ierta în ideea vindecării. Cel slab ajunge la puterea cea mai mare pe care un pământean o poate avea vreodată: puterea de a ierta, în cel mai sincer sens, pe omul care l-a umplut de răni, i-a demolat încrederea în sine și i-a destructurat sufletul fibră cu fibră.
Până a ajunge, totuși, acolo, pentru că suntem supuși firii neputinței, în practică trebuie să existe o socoteală dreaptă în funcție de situație, de starea emoțională, construcția psihică și de tăria de caracter a celui slab. Astfel, deși pare o situație fără ieșire pentru el, de multe ori ea se disipă în timp, cu o strategie bine gândită și cu implicarea tuturor celor care pot face o diferență. Cazuri patologice sunt și vor exista, iar pentru acestea există ajutor specializat, urmat de implicarea fiecăruia dintre noi în micșorarea pe cât se poate a răului.
Cei puternici
Problema cea mai mare apare de fapt la cei îmbătați de o astfel de putere. Încrâncenarea pe care ei o au în suflet se coroborează cu lipsurile care cauzează un astfel de comportament și, în mediul care întreține un foc permanent care arde mocnit, umflat și de puterea dată de răul provocat altora, intoxică încet-încet suflet și așa slăbit de probleme de tot felul. Sună cunoscut?
Citită printre rânduri, tradusă, destructurată, forța pe care încearcă să o exercite asupra altora este pur și simplu izvorâtă din lipsă de iubire, neîncredere, slăbiciune și mândrie. Din ce se nasc acestea?
Rădăcini
Pe întinsul câmpiilor, pe pajiști, în lanuri de grâu sau pe culmi de dealuri se întâmplă un lucru pe atât de banal pe cât e e pricinuitor de necazuri lucrătorilor pământului. Funcțional vorbind, buruienile au un mod foarte eficient de răspândire, putând să pornească de la o singură sămânță purtată de vânt și să infecteze câmpii întregi din rădăcină în rădăcină. Lucrul acesta se face în mod nevâzut, în ascunziș de pământ, astfel că pagubele se observă doar atunci când plantele încep să fie vizibile.
De multe ori neștiute de noi, problemele societății cresc de la simple semințe și se răspândesc subtil, prin substraturi mentale, ajungând să infecteze mai multe minți și să facă pagube însemnate în grâul minților oamenilor mai mici sau mai mari. Ne întunecăm atunci mințile de o agresivitate irațională care se propagă de la unul la altul și în structuri din ce în ce mai profunde. E nevoie doar de o cauză și un substrat care să o hrănească. Efectele apar neîndoielnic, mai devreme sau mai târziu, și se vor constitui în cauze pentru alte probleme viitoare.
Și, din păcate, partea cea mai proastă e că nici cei mai mici ai noștri nu sunt feriți în acest război de agresivitate. De fapt, ei sunt expuși cu sensibilitatea mărită exponențial a unui nerv dezvelit, descoperit, lăsat pradă stimulilor externi.
Nu gândim
Creierele noastre funcționează în unele situații pe pilot automat. Lucruri pe care le repetăm devin rutină și, apoi, de la un număr de repetări, intră în uitarea automatismului. De exemplu, oricine e șofer îți va spune că repetă automat acțiuni la volan pe care nu le mai gândește în totalitate, cum ar fi semnalizarea, pentru că deja le-a repetat de o serie de ori.
Tot într-un mod asemănător, oricât de stăpâni pe noi ne-am autodeclara în fața lumii, creierul nostru e păcălit neașteptat de ușor de ocolișuri scornite de mințile lumii cu scopul expres de a ne induce emoția și pofta. Suntem impresionați, fără îndoială, când ne simțim fericiți, nervoși sau când ne dorim cu ardoare mângâierea unui material scump pe pielea noastră.
La granița dintre automatism și poftă / emoție stă gândul nostru rațional, pe care ne place să-l îmbrăcăm frumos cu un soi de autosuficiență născută din convingerea că toate ne sunt cunoscute. Doar că acest gând rațional e ca spectrul luminii vizibile pe banda radiațiilor electromagnetice: se întinde pe un interval mai degrabă mic raportat la întreaga capacitate a creierului. Cu alte cuvinte, suntem păcăliți destul de repede, insidios și inconștient. În celelalte benzi electromagnetice, suntem scurtcircuitați de propriul nostru creier, fie prin exercițiul unui automatism, fie prin încărcătura unei emoții, fie din nerăbdarea unei pofte. Ei bine, lipsa noastră de atenție e repede exploatată de cei care ne doresc atenția. Așa ne păcălesc culori, lumini și umbre, mirosuri, gusturi, sunete și atingeri, așa ne păcălim prin îngurgitarea unor idei gata mestecate de zeci de minți înainte de a ajunge la noi și care, prin mimetism, par a fi ale noastre, cu tot cu argumente logice și raționale, dar pe care le preluăm într-un mod cu totul irațional.
E modul în care întreaga industrie a promovării și toate mediile de masă reușesc să ne prindă ochii și, mai apoi, mințile în jocurile foamei. Pe toți, fără excepție. Asta pentru că suntem oameni. E momentul în care, undeva, în substraturile minții noastre, încep să se extindă deja rădăcini.
Mușcă
Simțurile noastre au fost create cu rolul de a ne mijloci ajungerea la Frumos. Prin interfața fizică, aceste cinci simțuri devin interfața minții cu exteriorul și principalele posibilități de cunoaștere rațională, văzută, a lumii. Atunci când iau contact cu lucrurile văzute, cele cinci simțuri mușcă din această realitate și o preiau, furnizând material de digerat pentru minte.
Iar minții noastre îi e foame încontinuu.
Inundă
Ei bine, aici intervine dezorganizarea în interiorul minții noastre. În foamea ei de cunoaștere, mestecă de-a valma tot ce îi e dat prin intermediul simțurilor. Nediscutând măcar calitatea materialului, care de multe ori contribuie și ea la indigestiile mentale de mai târziu, cantitatea atât de mare de informație pur și simplu îneacă. Stimulii, pozitivi sau negativi, pur și simplu dau năvală în același moment în care apar. Ne umplem mai întâi de afișe portocalii imense la videochat, voci perfecte a crainicilor de la știri, mirosuri înțepător de actuale de spirt, sunete melodios de simfonice ale bormașinilor, urlete neauzite ale apropiaților. Dincolo de ambalajul în care ni se îmbracă acești meta-stimuli, chiar informația e aceea care doare cel mai tare. Ne mai umplem și de război la porțile Orientului, revolte sociale, tehnologii periculoase, iminențe de atacuri nucleare, epidemii mai mult sau mai puțin apropiate, polemici pe rețele, rezistențe, crize economice. Vin capac și ne inundă apoi comentarii răutăcioase, mesaje triste, imagini deprimante, pofte ascunse de plăcinte aburinde, telefoane cu termene-limită, laptele dă în foc pe aragaz și în tot vacarmul cei apropiați ne mai trag câte o palmă de adevăr de viață peste fețele minții. Ba, pe deasupra, mintea ni se mai umflă și cu imaginea persistent perfectă a buricului pământului, care nu e altul decât persoana noastră. Puneți peste și dorința acută de a fi iubit și de a dărui iubire, care generează o pustiire a inimii, un dor neștiut de comuniune care naște și el dezamăgiri.
Și atunci mintea, alimentată pantagruelic, izbucnește ca un vulcan în erupție, lasă în beznă cartiere întregi ale minții din cauza supraîncărcării prea multor consumatori mentali, se izbește de aisbergurile furiei și se rupe în bucăți.
E vraiște, dar inevitabil cade mereu cu privirea în oglindă.
Irită
Supraîncărcarea de mai sus conduce, astfel, inevitabil ca meteoritul care a calamitat dinozaurii, la dispariția rațiunii și la instalarea unui regim dictatorial al partidului nervozității, nesiguranței și, în cazuri grave, a violenței. O astfel de suplimentare a gândurilor ne e dorită de mass-media, în pur scop de exploatare a emoțiilor și poftelor spre adunarea de rating și mai târziu de bani și recunoaștere. Dacă ne gândim, încă de la forma ei primitivă de gură a lumii sau radio de șanț și până la forme mai subtile și mai seducătoare de tehnologie, media ne-au format în mare parte din situații o stare de nervozitate latentă.
De aceea, pe bună dreptate, tindem să îi acordăm un caracter malefic acestui conglomerat de instrumente prin care informația ajunge la noi. Într-o proporție indicibilă, e adevărat: mediatorii acestor canale de informație distorsionează de multe ori informațiile, iar, în paralel, mințile oamenilor sunt prea inundate de stimuli. Așa se naște beția de putere mentală care ni se pare construită de noi logic și argumentat, mângâind pe parcurs și niște orgolii de cunoaștere, când ea e de fapt formată în laborator și inoculată seducător în minte. Nu degeaba ne simțim mai mereu iritați și nemulțumiți, într-un plin proces de capitalizare continuă a zgurii care ne încarcă sufletul.
Așa sunt mass-media: un foc mic, făcut ca să ne încălzească, dar care explodează atunci când peste el se toarnă benzinele mândriei, intereselor sau ale rău-voinței.
Umflă
Și de aici se nasc orgoliile.
Folosită irațional, media ne furnizează muniție care mijlocește dărâmările sufletelor altora de care spuneam la început. Astfel, vedem că opiniile noastre (discutabil dacă proprietate personală sau nu) nu sunt doar ale noastre și ne creăm un fel de satisfacție atunci când ne sunt validate. Problema majoră e că această validare duce mai apoi la etichetări și judecăți de valoare către ceilalți, la o creștere a ego-ului și, în același timp, în mod paradoxal, la angoase și anxietăți. Și atunci, de ce ne simțim anxioși, dacă ne validăm?
Comportamentul nostru media e de multe ori irațional. Din puterea opiniilor noastre combinată cu iritarea născută din atâția stimuli se naște, mai apoi, dezinteresul total față de nevoile celuilalt, urmat de individualizare și de instalarea unui gol, de apariția unei lipse acute de iubire. Ce urmează e, de multe ori, o impunere a voinței noastre asupra celorlalți din care se naște violența.
Idealizează
Mass-media de azi sunt construite în jurul imaginii. Provenită dintr-o axiomă veche de când lumea, care spune că omul e atras de mărul mai mare, mai roșu și mai lucios, practica unei imagini fără defecte e intens folosită și promovată de media. Asta naște, ca într-o mișcare de mimă, dorința de preamărire în interiorul fiecăruia. Ne dorim să fim frumoși, cu fețele întinse, centri ai pământului, ne visăm puternici, drepți și perfecți, credem cu tărie că deținem adevărul, tindem să ne îndreptățim, iar toate lucrurile sunt în alb și negru. Iar mass-media ne alimentează fără valoare adăugată această imagine pe care ne-o formăm despre noi. În goana după această frumusețe, ne închistăm, ridicând un nou Turn Babel în ale cărei ziduri ne construim un fel de îndreptar al realității proprii pe care îl folosim ca etalon al măsurării lumii exterioare. În realitatea noastră, în oglinda adevărului propriu, noi înșine suntem justificarea neechivocă a justeței opiniilor, ideilor și comportamentelor noastre. Mai mult, oglinda ne păcălește perfid și credem cu o siguranță perfectă că adevărul pe care îl deținem e conform realității exterioare, când probabilitatea de a fi e destul de mică.
Veți întreba, pe drept cuvânt, ce legătură are asta cu violența? Ei bine, prăpastia dintre idolul de lut al imaginii noastre și sufletul care tânjește spre veșnicie crește și tot crește și, puțin cât puțin, ajungem la un conflict cu noi înșine. Inevitabil, conflictul se prelungește cu cei de lângă noi și tot ce ne tulbură luciul imaginii perfecte devine o etichetă. E un teren perfect pentru nașterea violenței.
Așa că, în căutarea frumuseții trecătoare a unei imagini perfecte și colorate, dar individualizate, pierdem din vedere căutarea unicului Frumos. Și ajungem astfel să fim de plastic și să ne spargem la urâțenia primei vene umflată de nervozitate. Din cioburile oglinzii se vor naște însă în viitor alte oglinzi, într-un proces ciclic vicios precum crizele prin care trecem pe tot parcursul vieții.
Școala adulților
E un proces lent, recurent și ne ia pe nesimțite de fiecare dată. Partea proastă e că nu suntem singuri în momentele noastre de dominație și asta are efecte asupra celor de lângă noi.
În primul rând, călcăm cu bocancii petalele inocenței din bucuriile de copil din sufletul nostru. Atunci când ne pierdem visele, am rămas deja cu sufletul uitat de primăvara vieții. Așa începem să ne agresăm singuri și să vărsăm furia și durerea izvorâtă din răni și către copii pe care îi avem în grijă, fie că sunt ai noștri sau ai lumii. Prin simplul fapt că ne comportăm irațional, plantăm în sufletul lor sămânța ierbii-rele care va crește și le va sufoca și lor iubirea curată. Și inima lor se va încuia între aceleași ziduri de Babilon, iar noi, prin modul nostru de a le arăta cum practicăm relațiile cu ceilalți, nu facem decât să le legitimăm comportamentul. Din exemplul nostru, din puținătatea iubirii către ei și cu larga participare a tuturor media, creștem încă o generație de imagini.
De-asta, noi, adulții, cei despre care se consideră că avem cu un dram de minte mai mult, suntem chemați la o școală de responsabilitate mai mare decât am putea crede vreodată. Cel mai mare test pe care îl dăm la această școală e echilibrul. E vorba de capacitatea noastră de a ne ține în frâu pornirile și de a canaliza mai multă disponibilitate, mai multă jertfă, mai multă minte, mai mult filtru a ce intră în noi, mai multă atenție la comportamentul pe care îl avem în fața sufletelor alor noștri.
Să luăm aminte! Copii noștri ne văd exemplul și îl transpun adaptat vârstei lor. De altfel, o foarte mare parte din cazurile de violență în școală se nasc din lipsa de iubire pe care inițiatorul o simte din partea părinților și a celor apropiați.
Hărțuiește
În mod inevitabil, tot acest proces de construcție a imaginii, pe lângă toată această iritare produsă de asaltul de stimuli, începe să ne doară. În timp ce înaintăm, produce un gol în noi pe care îl tot lărgim până când ne simțim singuri. Acesta e singurul efect a ceea ce numim generic bullying. Fenomenul are, din păcate, extindere în toate categoriile de vârstă, rasă, sex, naționalitate și în general ne afectează mințile fără deosebire.
Punctul de start al slăbiciunii începe de la hărțuirea noastră proprie. Faptul că nu avem grijă de mințile noastre și strângem din ce în ce mai asfixiant gunoi în sufletele noastre ne creează o tensiune care se sparge de cele mai multe ori în capetele celorlalți. De aici începe, de fapt, violența. De aici îi învățăm și pe copii noștri, iar fenomenele iau amploare ca într-o pandemie cu larg spectru.
Se simte din ce în ce mai mult uscat, din ce în ce mai multă secetă și furtuni aprind momente de furie din ce în ce mai des. În afară, ajungem să fim temuți și ne depărtăm tot mai mult.
Crește
Și atunci ce să facem? Nu putem să ne închidem, ca în trecut, ca în peșteri și astfel să ne ferim de toate relele lumii. De altfel, fuga din lipsă de curaj e condamnabilă. În plus, avem responsabilitatea celor ai noștri.
Sute de ani de tradiție au dus la crearea unei taine a luminii, de reprezentare a veșniciei, de convertire a imaginii. Se spune că, în tipicul picturii bizantine, iconarii nu reprezintă imaginea fizică a persoanei înfățișate, ci veșnicia lor în lumina Zilei a Opta. Mai mult decât imagine, firea noastră tânjește după lumina pe care Dumnezeu ne-a zugrăvit-o în suflet în momentul în care ne-a creat. E o lumină a cărei lipsă o simțim atât de accentuat când ne însingurăm și din cauza cărei pierdere căutăm neîncetat să umplem golul rămas cu altceva. Această Lumină nu e altceva decât Frumosul în slujba căruia suntem puși și de care ne e dor în fiecare moment al existenței noastre.
Din culorile lumii în care trăim, trebuie să zugrăvim finalitatea la care trebuie să ajungem. Pentru că oglinda e o copie, dar icoana e o finalitate. Vom vedea că finalitatea nu e altceva decât un început pe care îl punem într-un mod frumos pentru un scop mai mare și neprețuit.
Vom vedea că lumina astfel zugrăvită în icoana sufletului nostru pune altă perspectivă asupra celor pe care în reflectoarele imaginii i-am vedea ca strâmbi sau neconformi cu vechile noastre standarde. În această lumină, ne vedem pe noi înșine mai calzi și coborâți de pe piedestalul pe care ni l-am construit pentru noi. Nu mai deținem adevărul absolut și ajungem la concluzia că sunt o infinitate de lucruri pe care vedem că nu le știm față de microscopica grămăjoară de cunoaștere pe care am strâns-o. Pentru că icoana nu ne arată cum suntem acum, ci ne arată scopul unde noi trebuie să ajungem. Lumina e de fapt imaginea realității obiective.
Iar soluția la începerea zugrăvirii icoanei și la fuga de violență nu e renunțarea la media. Ca orice alt lucru, mass-media sunt un mijloc extrem de bun să ne informăm. Soluția de mijloc e crearea unui filtru de informații, a unei culturi media și a unei gândiri critice prin intermediul unei educații media căreia să îi punem încă de acum început bun, pentru noi și pentru copii noștri. Lucrurile nu sunt apocaliptice. Trebuie doar să mutăm ochii puțin mai mult spre plinătatea de viață a pereților pictați cu Frumos ai sufletelor noastre, ai naturii și ai bisericilor de la vizionarea plăcută și continuă a ecranelor care ne dau continuu, întru obezitate mentală, idei de înghițit. Așa va scădea și iritarea noastră, așa va scădea și violența, așa ne vom clădi ca oameni puternici și așa vom putea căuta cu liniște Frumosul. Și, cel mai important, așa vor putea și ai noștri mai mici să aibă modele bune de urmat și vor clădi o societate care îl construiește cu responsabilitate.