Marea e largă, așa de largă încât întinderea ei de multe ori ne înspăimântă; stând la malul ei, de multe ori fugim cu sufletul înapoi când eram copii și eram protejați de tulburarea lumii. Cuprinsul ei e atât de mare, încât iluzia nemărginirii ei ne aduce liniște. Putem să fugim pe căile gândului pur și simplu înmuindu-ne în apele pline ale minții. Ca marea, mintea ne e întinsă, fuge în orizonturile atâtor universuri, încât nici însăși ea nu le poate atinge limitele, pentru că ea mereu există în universul realității în care trăim. Pe întinderea ei, pe toată suprafața ei ni se reflectă puterea Soarelui în vreme de zi și taina stelelor și a lunii pe timpuri de noapte.
Dar mintea umană nu e doar întinsă. Sub luciul suprafeței, fie ea liniștită sau învolburată, se ascund adâncimi pe care nici ea nu le poate cuprinde în totalitate. Sunt dedesubturi care îngreunează marea minții, în așa fel încât de multe ori ne trezim în străfunduri, cercetând neîncetat ascunzișuri și cotloane pe care nu le știam și de a căror greutate ne înfiorăm. Ne afundăm în greutatea de adânc a minții și asta ne dă și nouă greutate.
Mintea e permanent activă. Așa cum marea e plină de viețuitoare mai mici sau mai mari, așa cum vântul îi tulbură oglinda și valurile îi brăzdează liniștea, așa și mintea arde încontinuu sub cerul Realității. Înlăuntrul inimii ei, mintea își creează realitățile proprii, furtunile ei, gândurile ce înoată în ea, sărătura, aerul permanent încărcat de iuțimea pământului și de aburii tăriei mării. Mintea își creează lumile ei, fantasme, miraje pe care le vede doar ea, pe care le gustă cu toată raționalitatea sării ei. Iluzia ei de nemărginire e perfectă.
Dar marea e țărmurită. Mintea omului își găsește limită în țărmurile realității obiective. Oricât încearcă să treacă de limitele ei, oricât încearcă valurile să cucerească uscatul, oricât se sparg spumegând de țărmurile colțuroase, oricât ating nisipul timpului, marea minții nu reușește să treacă de construcțiile realității care ne înconjoară. Prin puterile ei, poate să cucerească vremelnic micime de țărm doar dacă valuri uriașe născute din orgolii cutremurate de mânie mătură uscat de bucăți ale realității create din realitățile fiecăruia găzduite de Unica realitate. Doar că atunci mintea înnebunită distruge. Chiar dacă îi simțim puterea nemărginirii, mintea noastră singură e încercuită. Putem să îi dăm nemărginire doar dacă îi contopim orizontul cu veșnicia albastră al cerului Dumnezeirii. Putem să îi dăm nemărginire doar dacă o contopim cu nemărginirea inimii. Căci da, iubirea reală e veșnică. De aceea știm și vom ști atât de puține!