Bobii timpului
Sub ochii noștri stă lumea întreagă.
În toată povestea asta, ochii noștri sunt cheia. Dacă avem ochii deschiși, atunci cunoașterea ne e aproape. Dacă avem dorul care ne spune să ne găsim și să ne știm împletit în inimă, atunci, mai mult ca sigur, lumea noastră e a noastră. Dar ce-i cu lumea asta?
Unii zic că e fir dintr-o țesătură pe care noi nu putem să o cuprindem cu mintea noastră. Unii zic că e născută dintr-un singur bob, mai slab ca spuma mării, dar puternic ca forța unui Univers întreg. Oricum ar fi, trăim în ea și îi atingem cu mâinile trecerea timpului. Lucrul cel mai clar pe care îl știm e că însuși existența ne-a formulat în spațiul pe care îl umplem și în care ne curge timpul.
A trecut într-un trecut perfect simplu timp de câteva clipe de când povesteam data trecută despre unde ne e locul în lumea asta mare. Spațiul, căci așa îi spuneam noi atunci, e locul de joacă al minții noastre, locul unde lumea ne e aproape. Spațiul acesta-i umplut cu ceva, ceva căruia noi i-am zis materie. Totuși, ce e lumea asta și cine suntem noi în ea? De ce câteodată lumea ia forma vreunui pisic cu mustăți prea mari pentru el și câteodată a unei foi de hârtie pe care vreun profesor mai puțin înțeles ne punea să o scoatem fix când se aliniau planetele mai câș și Mercur era în retrograd? De ce Mercur se învârte câteodată așa și cum se face că apa e udă? De ce sunt norii așa cum sunt, de ce e așa bună o prăjitură cu frișcă și din ce material suntem noi?
Cine-i, deci, lumea? Păi, dacă ne referim la scări pe care nu prea ne permitem să ni le imaginăm, astronomic vorbind, deci (mulțam, cu modificări, motane), lumea-i întregul Univers, cu galaxii, găuri negre, quasari (deh, mă dau și eu mare că știu cuvinte), stele și planete. Dacă ne referim la noi, lumea-i făcută din oameni, unici și irepetabili, care suntem destul de câțiva. Vă mai amintiți ce înseamnă organic și anorganic? Dacă până acum nu m-ați înjurat, atunci v-ați dat seama că vorbesc de substanțe cum ar fi apa, benzenul și 5-hidroxitriptamina. Dacă nici până acum nu m-ați înjurat, apreciindu-vă răbdarea pot să vă mai spun cu o suficiență absolut cuantică fără virgulă că lumea o știm făcută din leptoni, bosoni, quarci, gluoni, atomi, fotoni, electroni, neutroni și alți oni, așezați frumos ca-ntr-un insectar în Modelul Standard.
Lumea însă nu-i doar ce s-ar presupune că vedem cu ochii fizici. Așa se face că ce știm despre ce vedem și atingem s-ar putea să fie o mică parte din ceea ce există în mod material. Dacă-i făcut din bosoni, s-ar putea ca bosonii ceia să fie doar structura vizibilă a ceva ce e de fapt mult mai vizibil decât putem să vedem noi. Dacă mai sus am ars-o pe natură și știință, ar trebui să știm că asta-i doar o parte din ceea ce știm noi sub denumirea de realitate. Limitările noastre fac ca această realitate să fie una extrem de extinsă și pe care mintea noastră se cam chinuie să o înțeleagă. Ideile, spre exemplu, sau gândurile, conceptele, emoțiile, cuvintele și tot ce considerăm că e abstract și că nu putem atinge cu mâinile s-ar putea să fie și ele parte din această realitate, născută dintr-un arhetip comun a ceea ce există într-un spațiu și într-un timp fizic. Să mai ținem cont că materia se realizează și la nivelul cosmosului uman, deci, mai e și forma materiei sociale, care naște la rândul ei și manifestarea socială născută sub formă de mișcare socială, materializată prin interacțiunea umană atât de necesară.
Sperând că nu am deja frigiderul plin, vă menționez că mai în detaliu nu prea știu să vă zic mai multe despre alte moduri în care lumea ni se descoperă. Cel mai probabil, lumea așa cum o știm s-ar putea să fie așa cum nu o știm.
Țesături
Și-acum mi-aduc aminte mirosul ăla neutru din locul ăla așa de strâmt și mișcările de expert ale doamnelor care făceau parcă povești cu mâinile lor. Nu știu dacă ați mai auzit de așa minte ciudată, dar, deși nu voiam să merg acolo, la magazinul de țesături, și mă plictiseam teribil, în același timp, în mod ciudat, eram absorbit. Eu eram geană pe lumea aia și lumea aia îmi provoca toate simțurile. Vedeam o grămadă de culori și parcă atingeam pentru prima dată toată lumea cu degetele. Practic, spațiul ăla ticsit cu tafta, mătase, bumbac, catifea, voal, satin, tul, stofă și alte un milion de țesături mi-a fost cursul care m-a învățat că toate lucrurile sunt create dintr-o urzeală de fibre care le face să fie unice și frumoase.
Așa-i lumea să fie făcută, dintr-un chip pe care putem să îl atingem, îl vedem, dar nu putem să îl înțelegem pe deplin. Să ne gândim doar că noi percepem materia ca fiind ceea ce e vizibil, palpabil și constitutiv spațiului în care noi existăm. Ne spunea, bunăoară, Platon că materia din care existăm și care ne înconjoară e un fel de ipostază particulară a unei forme ideale, așa cum de exemplu există forma ideală a unui om, iar omul ca existență materială este o participare limitată și variabilă care copiază în chip imperfect forma ideală. Mai departe, Aristotel ne strecoară o contra-copiuță și ne spune că, de fapt, un lucru e format deopotrivă din materia din care e realizat și există așa cum este pentru că a fost creat exact în această formă. O statuie din bronz are ca materie bronzul și ca formă statuia.
Manifestările materiei așa cum o știm țin de legăturile pe care le are cu spațiul și timpul. Astfel, țesătura din care suntem noi făcuți se prea poate să fie o realitate obiectivă pe care noi doar putem să o observăm în mod subiectiv, deși proprietățile ei rămân neschimbate tocmai prin natura lor fundamentală și prin modul în care ele există în raport cu un arhetip primordial.
Cum se face o pâine
Când avea o vârstă aproximativă, am vrut să văd cum se face lumea atât de frumoasă atunci când cuptorul mirosea a pâine. Deci, cu alte cuvinte, tot încercam să îmi explic, prin metoda socratică și prin mâinile pline de făină amestecată cu apă, cum se face din praful ăla alb și banala apă cel mai gustos lucru din lume. Așa că mi-am pus mâinile la treabă și m-am pus pe amestecat. Și-am amestecat în amestecul lumii cu mâinile murdare și tot amestec și în ziua de azi, cu dorul în inimă, cu gustul crocant al cojii pe cuvânt și cu mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor în nări și-n creierii creierului.
Atunci știam că pâinea se face din grâu care a trecut prin piatră, din apă și din ceva drojdie, plus un praf de sare. Sunt mândru de mine, am vorbit ca un adevărat bucătar. Realitatea de pe cerul gurii mele era una simplă, așa cum de fapt e și azi. Realitatea din jurul nostru e o realitate făcută dintr-o plămadă pe care noi doar încercăm să o intuim. Dorul după timpul fără timp pe care îl avem în noi corespondent formei noastre fizice proprii și personale și căruia îi zicem suflare pare că-i făcut din aceeași plămadă care naște grâul existenței noastre. Materia e chiar grâul ce se naște din această plâmadă, lan de grâu ce se mișcă vălurit mișcat de o suflare a unui vânt într-un spațiu mijlocit de coordonatele materiale ale spațiului și ale curgerii ireversibile a timpului. Iar realitatea și materia sunt îngemănate prin curgerea continuă, neîntreruptă, conservată și omogenă a materiei în spațiu și timp, a manifestării fizice a dorului realității după arhetip, care nu e altceva decât substanța lumii.
Nu-s eu un bucătar priceput. N-am reușit nici până în ziua de azi pâinea perfectă. Dar sunt încredințat că așa se face.
Maiaua
Pâinea nu iese totuși direct din apă plus făină la care punem drojdie. Ca să poată să crească, trebuie lăsată taină. Taina materială a pâinii e maiaua, un pic de zahăr și drojdia topită în apă călduță, ca într-un fel de tină primordială a materiei.
Așa s-au gândit și oamenii care și-au pus în minte să se întrebe de unde există ființele lor fizice și metafizice. Primele gânduri atestate istoric legate de asta vin din frumoasele timpuri ale Antichității, care a fost un fel de creuzet al descoperirilor metafizice legate de cum facem pâine. Realitatea așa cum o cunoaștem până acum are la bază ceea ce definim prin substanță, un fel de fundament pe care o gașcă de băieți de prin underground-ul filosofic grecesc, chinezesc sau indian antic s-au tot chinuit să o cuprindă într-o teorie conformă tocmai cu realitatea însăși. Substratul acestui fundament, acest underground al existenței, acest hypokeimenon, stă ca material fundamental al întregii lumi, element care nu se schimbă niciodată în existență și care e înscris în însăși baza ontologică a fiecărui lucru. Această formă a substanței se întrepătrunde ca într-o țesătură a realității cu ceea ce cunoaștem ca fiind esența lucrurilor, sau cum băieții greci îi spuneau ousia, ceea ce pentru care un lucru e ceva ce este mai degrabă decât este alt lucru. Practic, substanța care formează fibra tuturor lucrurilor își are originea într-o formă comună, un arhetip, un arkhe, din care derivă substanța așa cum o putem noi percepe. Pe lângă asta, acest arhetip a născut cele patru principii fundamentale ale materiei, și anume apa, aerul, focul și pământul.
Rețete
Dacă asupra acestei probleme nu existau contradicții, spiritele și pumnii metafizici s-au încins în ce privește modul în care există materia așa cum o știm. Până la finalul timpului antic, nu numai că nu exista un ochi comun asupra problemei, dar treaba s-a lăsat cu ochi învinețiți, orgolii rănite, dueluri neterminate și priviri piezișe. Așa cum am zis puțin mai sus, Platon și Aristotel s-au cam călcat pe călcâie legat de formă și materie. Puțin mai devreme decât asta, omul care stă azi pe buzele tuturor când vine vorba de teoreme, nu Thales, dragii mei, ci Pitagora, propunea o esență a existenței lucrurilor din numere și din raporturile dintre ele. Dar nici Thales nu s-a lăsat mai prejos cu presupunerile despre subiectul de la breaking news-ul zilei și s-a gândit că principul prim al materiei e apa.
Dacă și alți curioși și-au dat cu părerea despre modul în care existăm, trebuie neapărat să mai amintim oameni care nu prea și-a făcut un renume atât de mare de-a lungul timpului, dar care au formulat o idee ceva mai fizică decât preocupările metafizice ale colegilor lui. Democrit și Leucip, pe numele lor, au furnizat ideea conform căreia materia e formată din particule care nu mai pot fi divizate, dar nici pe care nu le putem vedea cu ochii fizici.
Cu ochii mai mult sau mai puțini scăpați teferi din confruntarea filosofică ațintiți către înainte, concepțiile despre materie s-au mai revizuit până spre un ev mai mediu și chiar mai aproape de noi, când oameni mai pragmatici au formulat o idee ce a născut filosofia materialistă, conform căreia substanța e pură materie, iar modul în care noi ne raportăm la ea ține de o „tăguire” a lucrurilor prin asocierea materialității lor cu o imagine și un nume complet arbitrar (Hobbes). Opuși celor materialiști stă Leibniz, care ne spune că materia e extensie, ceea ce presupune faptul că materia în mișcare, deci bazată pe energie, și în particular cinetică, ocupă un spațiu fizic și tocmai mișcarea e ce face materia să se manifeste omogen. Și mai interesantă și în același timp spinoasă (deci, al lui Spinoza) e ideea conform căreia modul în care materia ar fi formulată din principiu în sine, deși ea există în mod material. Explicația e dată prin intuiție geometrică: punctul gemoetric în sine nu are o reprezentare materială exactă, el existând material în sinea lui, dar pe baza lui se poate construi un segment care există în mod material, segment care, de altfel, e formulat dintr-o infinitate de astfel de puncte.
Problema spinoasă de care vorbim a fost tratată mai departe cu critică, chiar o critică a rațiunii, și nu orice rațiune, ci una pură, de către cel de care spuneam în numărul trecut că bagă bățul între ulucile gardului filosofic al lumii (lumea are un gard?). Kant ne spune că există o lume pe care noi n-o vom percepe niciodată, care e formată din lucruri în sine, noumenon, cunoscute doar prin rațiune, care există independent de percepția noastră senzorială, în opoziție cu lucrurile înțelese prin simțurile fizice, phenomenon. Luăm un măr: noi percepem mărul ca fiind roșu, cu o textură lucioasă, cu un gust dulce-acrișor, dar asta e reprezentarea pe care simțurile noastre o pot percepe. Poate mărul de care vorbim nici nu are culoare, iar ceea ce vedem să fie o reprezentare senzorială în spectru vizibil a existenței reale a mărului.
Cu mere sau fără mere, discuția, deschisă de altfel, s-a mutat pe un teren mai viran și mult mai palpabil. N-a mai mușcat nimeni praful (n-am găsit altă rimă), s-a fluierat de final, galeriile s-au dus la casele lor, nocturnele s-au stins. Inclusiv Eminescu a putut să vadă un eon întreg metafizic care dispare atunci când a zis undeva, printre luni stăpâne ale mării și bătrâni cu bărbi albe, de boaba spumii. Băieții au distrus orice urmă de romantism din duelul metafizic al materiei când au descoperit ceva mai banal decât toate lucrurile din lume: atomul.
Cum se frământă un atom
Materia pe care o vedem e chiar formată din cărămizi minuscule pe care nu prea le putem vedea cu ochiul liber. Atomii, particulele lor constituente, protoni, neutroni și electroni, și particulele lor constituente, quarci, și modul în care ei se grupează în molecule formează lumea microscopică, cea pe care noi n-o putem observa cu ochii noștri fizici. Modul în care ele interacționează formulează o stare în care materia formată din aceste cărămizi are proprietăți specifice. De-asta apa e udă, aerul e gazos, apa fierbe la unghi drept și gheața te doare. Mișcarea lor în spațiu, cunoscută în mod neștiințific ca oaia bezmetică și în mod științific ca mișcarea browniană, și modul lor de organizare arhitecturală în spațiu, dictează materiei cum să se comporte. Așa sunt cunoscute stările comune de agregare ale materiei, gazoasă, lichidă și solidă, dar și stări mai puțin cunoscute, cum ar fi plasma, condensatul Bose-Einstein sau condensatul ionilor Fermi.
Mai mult, se pare că materia așa cum o știm are mai multe forme de existență, incluzând aici materia întunecată, adică o materie pe care nu o vedem, logic, că de-aia e întunecată, și energia întunecată, nu, nu cea a ocultei, care formează cea mai mare parte a materiei din Univers. Mai mult decât atât, materia se pare că are un companion care-i e oglindă, adică antimateria, care anulează practic manifestarea materiei.
Materia e în permanentă mișcare, iar mișcarea ei poate fi observată la nivel microscopic și macroscopic. Iar această mișcare se face într-un mod specific și destul de interesant, întins ca spațiul în lume. Mă credeți sau nu, dar una dintre formele de manifestare a materiei ține chiar de vibe și de modul în care elementele materiale interacționează între ele. Nu mă refer la Neversea, Untold sau Mamaia, mă refer mai mult la ceva la care se muncește. Nu mă refer nici neapărat la al muncii, dar o formă de manifestare a materiei e câmpul, care nu formulează altceva decât materia în interacțiune, distribuită într-un spațiu specific. Câmpuri obișnuite ale materiei sunt câmpul electromagnetic, câmpul gravitațional sau câmpul muncii. Dacă de ultimul ne ferim mai des, deși nu e specific materiei, ci mai degrabă lenei noastre, exemplele celelalte explică într-un mod elegant interacțiunea la distanță între diverse forme și organizări ale materiei.
Dar de ce eu nu sunt tu, fierul nu e aur și ghiveciul de legume nu e sarmale? Asta pentru că materia în sine are caracteristici specifice. Putem fără echivoc să spunem că materia e determinată de masă, de volum, de cantitate, de structură și de energie calorică. Fiecare dintre aceste caracteristici ne ușurează modul în care ne raportăm la diversitatea de forme ale materiei: masa ne spune că materia e rezistentă la mișcare, dar ne spune, la nivel atomic, și câtă substanță e într-un corp, volumul ne spune cât loc ocupă materia în spațiu, cantitatea ne povestește de continuitate și discreție, structura ne dă organizarea spațială a materiei la nivel microscopic și energia calorică ne spune că materia nu e înghețată absolut.
La nivel microscopic, chiar cuantic, materia are manifestări extrem de interesante. Vorbeam data trecută de frumusețea modului în care materia poate să fie în același timp particulă, adică materie palpabilă, dar și undă, adică o formă specifică de energie. Faptul că particulele cuantice au aceste proprietăți dau mărturie diverselor moduri de organizare specifică ale materiei și a faptului că aceste materii interacționează în moduri specifice nasc frumusețea și eleganța materiei și a faptului că materia e mai mult decât ceea ce este fizic. De altfel, se consideră că materia e caracterizată de două mărimi fundamentale: masă și energie. Mai mult decât atât, se pare că există forțe de interacțiune atât de puternice între unele particule fundamentale, cum e exemplul celor din nucleu, aka forța nucleară tare, încât e nevoie de eforturi astronomic de mari ca această interacțiune să fie ruptă. Iar energia, sau așa cum o știu tinerii noștri, vibe-ul, e nașterea unui atribut al materiei care ne arată cât e de vie. Energia e, deci, materie în mișcare.
Cum se frământă o minte
Energia este o funcție de stare. Ne spune cum și în ce cantitate se mișcă materia în spațiu. De altfel, relația romantică dintre masă și energie e una extrem de intensă și lucrul acesta ne-a fost șoptit în mod indiscret de Einstein prin faimoasa lui descoperire, poate una dintre cele mai cunoscute relații matematice din fizică: energia este egală cu produsul dintre masă și pătratul luminii în vid. Asta ne spune că materia există din punct de vedere al energiei în cadrul interacțiunilor dintre particule sau ca energie termică, iar substanța în sine se păstrează la fel, indiferent că se regăsește sub formă de particulă sau de câmp.
Frumusețea mișcării materiei formulează o întreagă lume care ne spune că această lume, chiar la nivelul ei cel mai profund, se face frământătură întregii materii așa cum ea există în mod fizic și așa cum se manifestă în materie de distribuție în cadrul spațiului și al timpului. Această frământare ne spune nouă că mișcarea materiei naște energie, așa cum substanța arhetipală a existenței noastre, mintea, poate să nască mișcarea vântului manifestărilor minții printr-o energie care e pornită dintr-un izvor pe care nu-l știm, dar îl simțim cu inima. De altfel, mintea e acea punte dintre materialitatea lumii și necreata lumină. Prin definiție, mintea ne e organul care e deopotrivă ființă din substanța lumii și sclipire din energia cea dintâi, care ne face posibilă cunoașterea prin descoperire a materiei luminată de energia luminii zilei celei neînserate.
Cum este frământată o minte
Mișcarea minții noastre e cea care ne dă gradul de libertate al spațiului minții despre care am vorbit într-un număr anterior. Una dintre cele mai interesante și salvatoare moduri de manifestare a materiei minții se încheagă în forma conștiinței, mereu prezentă și absolut scânteietoare, dar și a gândului și a ideilor.
Încarcerată în accidentul materialismului prezent în mod curent de-a lungul curgerii timpului, dar mai accentuat azi printr-o societate literalmente corporală, bazată pe o cultură a trupului, mintea noastră percepe o lume perfect materială, bazată pe accepțiunea materiei fizice ca element fundamental, o lume perfect ordonată, dar lipsită de echilibrul manifestării duale a materiei. Și asta intră în contradicție cu lumea așa cum e ea construită, bazată pe materia ca parte componentă a arhetipului, care e formulată într-o ordine specifică și naturală. Această contradicție naște o serie acută de frământări interioare care lasă loc de goluri și predispune la fracturi și discontinuități, așa cum prea puțină frământare a mâinilor naște un aluat dezintegrat. Iar această lipsă de percepție naturală și sănătoasă asupra materiei lumii și a imposibilității de a lua în calcul existența substanței de origine nematerială a minții ne frământă și ne frământă și ne frământă, ca în manifestare obsesivă a unui fenomen nenatural al lumii de astăzi.
Nu-i ceva bun în frământarea asta, ci pur și simplu e o agitație care nu aduce nici măcar cu mișcarea bezmetică a particulelor, care are totuși o rânduială. Nu e frământarea lumii, ci e pur și simplu frământarea unor lumi care ni se nasc din imaginație, culmea, din elementul pur fizic al materiei, pe care l-am ridicat așa cum ne-am învățat la rang de sens al existenței: forme nevaloroase ale materiei în ceea ce privește spațiul și traiul strict al clipei în ceea ce privește timpul. Ne plac, adică, banii, aurul, casele, mașinile frumoase, ne-am făcut zei din trupurile noastre și suntem permananent abonați la abundența unei informații care sufocă. Ne dorim să trăim, adică, anume, clipa, fără să ne îngrijim de faptul că o singură secundă e irelevantă într-o veșnicie care nu știm cum se va manifesta. Neliniștea aceasta vine tocmai din această frământare care aduce a erodare a minții și măcinare a inimii.
Lumea, în accepțiunea ei de mișcare în materie, ne propune să revenim mereu și mereu la o stare care ne scapă de cercul vicios în care ne mișcăm între roata plăcerii și valțul durerii: aceea de frământătură nouă, de aluat frământat cu mâini blânde, care să ne scape de un aluat vechi, mult prea tare și mult prea încăpățânat. La nivel de materie, asta s-ar putea să fie definiția a ceea ce numim noi elaborat și integrat învățare. Asta-i cunoașterea lumii prin descoperirea substratului realității, și anume deschiderea minții către mișcarea celor nevăzute prin intermediul cunoașterii materiale care are ca finalitate luminarea întregii noastre existențe prin arhetipul materiei.
Crește de nu se mai oprește
Știm că o pâine e bună încă de când începem să o lăsăm la dospit și mai tragem cu ochiul pe sub ștergar să vedem dacă tot crește. Frământarea cea liniștită își prevede roadele încă de la început, deși ele se văd în timpuri întregi de răbdare. Omul, determinat ca existență din materie și răsuflare, se vede în frământarea cea nouă ca energie potențială, ca un chip care-și caută mereu lumina care să-i scoată îm evidență frumusețea. Acesta-i potențialul pe care fiecare om îl are plăsmuit în ceea ce înseamnă existența lui. Trebuie să nu uităm că aluatul din care suntem făcuți se naște din frământătură.
Mii de ani de expriențe au arătat omului că nu-i doar materialitate, ci e materie care crește întocmai cum dospește un aluat bine frământat. Mii de ani de cunoaștere și un bob de veșnicie sădit înlăuntrul tinei din care e materializat i-au adus omului capacitatea de a-și vedea potențialul. În loc de imaginea turnată în matriță la care îl cheamă privirea strict la materialitate, el se vede icoană a ceea ce va putea fi prin cunoașterea, învățarea, educarea continuă a substanței materiale din el.
Mai e puțin și se face pâinea.
Ne frământăm și suntem frământați
E o lume foarte minunată cea care ne stă în mâini. E o lume minunată aceea care ne arată că putem să fim martori ai vremurilor trecute și viitoare doar dacă ne raportăm la un timp care trece vremurilor. Educația pe care ne-o formulăm o să fie, astfel, independentă de vremuri și dependentă doar de frumusețea materiei care ne alcătuiește. Să ne lăsăm, așadar, frământați de o Mână care s-a făcut izvor de fericire întregii substanțe a lumii pe care toți oamenii o simt ca fiind plăsmuită din ceva mai mult decât o adunătură de atomi statici.
Acesta ar trebui să fie începutul bun pe care îl punem întregului proces de cunoaștere cu fiecare zi care ne face să creștem și să ne facem pâine care se frânge lumii.
Și poate că nu-i întâmplător că aluatul care ne dospește se tocmește să fie tâinuit de țesături de ștergar…
Articol apărut în numărul 17 al revistei „Viitor pentru educație”