Din episodul următor…

Memento

Mă trezesc rapid și verific notificările. De când am adormit, am primit deja vreo treizeci de e-mailuri, câteva notificări pe Facebook și poate vreun mesaj de la un rătăcit de prieten care mă întreabă de ce nu dorm. Mai departe, văd cum e vremea, poate cum a zis Busu aseară, poate totuși ninge în miezul verii, poate totuși pot să port cămașa care-mi vine turnată. După un scurt proces de analiză serioasă, pornită de la seriosul scop de a mă îmbrăca măcar cât să nu îmi clănțăne dinții, și totuși să îmi iasă în evidență silueta de invidiat și frumusețea adonisiacă, în câteva minute hotărăsc, într-un proces demn de un geniu nu atât de pustiu, cum o să arăt astăzi. În timp ce telefonul nu se obosește să se oprească din ciripit, verific trioul magic [chei portofel telefon] și mă gândesc unde am parcat aseară. Oare. Ajung la lucru și de aici începe o zi în care creierul meu e pregătit să preia torenți suplimentari de informație îndiguiți firav de un pic de rațiune. Poate lucrurile se mai stăvilesc cu puțin ajutor și de la o picătură de cafea și un strop de culoare venită de la un zâmbet, un acord melodic picat la fix sau apropierea Crăciunului. Seara, mintea e pe coclauri, visează seriale sau dă scroll pe pereți electronici în timp ce ochii visează și ei la o binemeritată odihnă. Și atunci, pe versanții minții curg în continuare torenți, fluvii, râușoare de mesaje, imagini, sunete, gusturi și în general tot ce atinge simțurile.

Și, totuși, ce legătură are frumusețea mea angelică cu torenții de pe versanți, cu pereții, fie ei și electronici, și cu viitorul educației?

Informație bit cu bit

Informația e un lucru care a început să fie studiat cu scorțozitate de cercetător britanic destul de recent, raportat la cât de inteligenți ne credem. Curios lucru, vehiculăm infomație de când existăm ca specie și, totuși, informația asta ne-a venit în minte și sub microscoape aproape de mijlocul secolului trecut. Informația ne e esențială, și nu numai nouă, ci tuturor formelor de viață, pentru că pe baza ei ne conformăm cu mediul exterior și reușim să îl și exploatăm în așa fel încât să ne fie bine. Ce e informația, cum o vedem, cum o măsurăm, cum o înțelegem și de ce vorbim despre ea?

Informația e orice reprezentare a realității, a proiecției sau a reflecției prin care ajungem la cunoaștere. Cunoașterea e un proces crucial pentru noi, deci și informația devine crucială. De asta e important să știm de ce cerul e albastru, apa e udă, pământul e plat, manelele ie veața mea, că hșwl xq rp plqxqdw și că durata a 9192631770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0K nu e altceva decât, ați ghicit, secunda. Dați un suc pentru informația asta.

Dar nu numai informația ce o primim brută ca și salariile e informație. Trecută prin procesul de prelucrare prin așchiere la strungul minții, informația se poate deriva. Gândiți-vă la un interviu la care trebuie să participați. Priviți persoana care vă va intervieva. Așa-i că, înainte de a vorbi, preluați informații din mediu în așa fel încât să vă formulați răspunsurile după starea de spirit a persoanei din fața voastră și după atmosferă? Vedeți tonul vocii, privirea, fizionomia, gesturile, cuvintele pe care le folosește, le derivați și obțineți informații noi.

Asta e informația și așa lucrăm cu ea. Dar de unde știm dacă ne e suficientă sau e prea multă?

În concepție științifică, informația se leagă de mesaj și de probabilitate. Bazat pe cifre, se pare că informația se măsoară ca funcție logaritmică a probabilității de apariție a unui mesaj care transmite informația respectivă. Unitatea de măsură a informației este bitul. În sensul acesta, gândiți-vă că aruncați o monedă și că, la final, va trebui să obțineți cap sau pajură. Cantitatea de informație a acestui mesaj este definită prin aplicarea funcției logaritm la inversul probabilității de apariție a uneia dintre fețe. În cazul nostru, cantitatea de informație a evenimentului este 1 bit ( log2(2/1) ). De aici vine și efectul conform căruia un o reprezentare a realității are nevoie de mai multă cantitate de informație pentru a o cunoaște cu cât e mai puțin probabilă, cu cât este mai neclară.

În mod clar, pentru noi, informația, dată de efectul de mai sus, ne e cu atât mai valoroasă cu cât o deținem. De asta spunem probabil la bătrânețile noastre de treizeci și ceva de ani că era bine dacă aveam mai multă minte când eram tineri. Or fi știut și bătrânii noștri ceva.

Multă informație, așa-i? Luați un creion și o foaie și țineți-vă bine. Puneți-vă centura, că decolăm.

Informație tera cu tera

O informație de prin 2020 spunea că întreaga cantitate de informație creată, circulată și copiată până în momentul respectiv la nivel global era de vreo 65 de zetabytes. Și asta doar la nivel tehnologic. Până la apariția Internetului, vorbim de o cantitate de informație echivalentă cu vreo 0,5% din cifra de mai sus. Și, ca să vedem cam cât înseamnă, facem un calcul scurt. Un byte (octet) are 8 biți. Un zetabyte înseamnă un trilion de gigabytes sau, ca să nu vă mai încurc, scrieți pe foaie cifra 1 urmată de douăzeci și unu de zerouri și veți avea o imagine cât de cât apropiată de torenții de care vă ziceam mai sus.

Cam asta ne înconjoară.

Cei 0,5% de mai sus îmi spun că lumea așa cum o știam când m-am născut, în tulburi timpuri de sfârșit de mileniu doi, s-a schimbat destul de mult. E o presiune tot mai mare pe care, întocmai ca și aerul care ne apasă pe umeri, nu o vedem, nu o simțim atât de sufocantă. Dar ea există și societatea a răspuns firesc la această simplă cauză. Asta a dus la schimbări la nivelul modului în care percepem, raționalizăm, abstractizăm și materializăm lucrurile.
Și, totuși, ce legătură au torenții cu educația?

Comunicăm. Pe hârtie

Legătura de mai sus trece musai și prin procesul de comunicare. Trăim într-o lume a informației pe care o creăm, o formulăm, o structurăm, dar cumva trebuie să o și transmitem, pentru că altfel nu ar avea sens. Iar comunicarea poartă cu ea, pe întreg procesul, pecetea unui mesaj. Astfel, valoarea informației trece de la secul bit la încărcătura pe care o adăugăm prin mesaj. Dacă vreți, mesajul e o întreagă mulțime de modalități prin care noi reușim să aducem în față informația. Dacă vreți, comunicarea e obiectuală: are ca esență, ca principiu informația, din perspectivă cantitativă, informație care își adaugă valoare emoțională prin esența mesajului pe care îl poartă. Tot ceea ce îmbracă acest întreg obiect al comunicării este procesul sau meta-informația formată din întreaga noastră experiență și întreaga experiență pe care o formulăm celor cărora le transmitem mesajul.

În sensul transmiterii informației, e deja vizibil acum faptul că dezvoltarea unor valuri aduce după sine schimbări în societate. Astfel, tehnologia a adus schimbări destul de mari în ceea ce privește limbajul și modul în care comunicăm. Știm că limbajul ne modelează cuvântul și, astfel, la nivel ontologic, și înțelegerea lumii în care trăim. Modul în care comunicăm ne aduce în față scurtime de timp, reduceri de litere și importanța cade pe ce vrem să spunem și mai puțin pe formă.

Pe de altă parte, importanța comunicării în ziua de azi e legată de principiul colaborativității. Întreaga paradigmă care funcționează în zilele noastre e dată de rețea. Faptul că putem să ne conectăm cu alde John Smith din Azore în mod instant ne-a schimat o întreagă percepție asupra lumii și asupra raportului nostru cu ea. Luată în sens lucrativ, rețeaua e numai bună de rezolvat probleme și de găsit soluții. Faptul că, însă, alegem sau suntem constrânși să gândim exclusiv pentru noi accentuează o lume însingurată în care suntem conectați, dar nu reușim să ne mai conectăm. Iar lucrul acesta ne însigurează mai ceva ca Robinson Crusoe pe insula lui pustie, deși avem în jur multiple moduri prin care putem să ajungem la mințile și la inimile celorlalți.

Paradigma noastră

Valurile care s-au succedat pe scena lumii au adus, așa cum spuneam și mai sus, schimbări la nivelul societății. Trăim într-o lume care a fost influențată de dezvoltarea unei rețele mondiale care ne-a adus mai aproape. Dezvoltarea ei a fost adusă de dezvoltarea modului în care ne-am câștigat pâinea. Dezvoltarea sistemului educațional a depins în mare măsură de cele două dezvoltări.

Trei sunt componentele mari care au influențat societatea și modul în care ea s-a comportat la nivel de masă: modul în care lumea a acces la cunoaștere – educația, modul în care lumea și-a câștigat pâinea – economia și modul în care lumea a cunoscut dezvoltarea – tehnologia. Cele trei s-au întrepătruns de-a lungul istoriei. Momentul pe care îl trăim acum ține de dezvoltarea unei tehnologii care ne-a adus mai aproape și care a încercat să ne facă pe plac din ce în ce mai mult. Așa avem azi posibilitatea de a comanda mâncare din fotoliu, de a vedea ce s-a întâmplat în Insulele Aleutine pe un ecran din casa noastră și de a vedea digital misterele Vaticanului. Astfel, ne-am văzut deodată într-o lume a consumului.

În mod natural, fiecare dintre noi avem nevoi. Ei bine, îndeplinim aceste nevoi pe măsură ce rezervorul lor scade. Și, pentru asta, găsim soluții la problemele generate de apariția nevoilor. Mâncăm, pentru că ne e necesar pentru trai, citim Heidegger sau Kant, nu cărțile de joc, pentru că ne e necesar să cunoaștem, ieșim la o bere, pentru că ne e sete. nu pentru că ne-au chemat băieții, mergem la coafor ca să ne menținem ridicată încrederea în sine, nu ca să mai auzim o bârfă. V-ați prins, ideea de bază e că avem tot felul de nevoi pe care le rezolvăm în mod firesc. Pentru asta există băcănia din colț, librăria din centru, atelierul auto din garajul lui Costel cel bun la toate și salonul strămoașei Geta.

Totuși, într-un mod consipirațional de firesc, s-a speculat ideea de găsire de soluții la nivel de masă. Ne-am învățat să ne fie aduse în față soluțiile, fără să mai încercăm noi să le mai găsim. Lucru nesănătos, de altfel. Astfel, deși procesul e natural, această facere pe plac a născut din noi cam ce se întâmplă după ce mintea se duce puțin la somn.

Mai știm să comunicăm?

Din punctul de vedere al comunicării, deci, axa timpului și dezvoltarea lumii ne-a adus două capcane: îngustarea cuvântului și comunicarea individualizată. De aici, rezultatele se văd la primul click pe perete: salut un instalator din Slatina, iese focu’, iese focu’, AMR două zile sau dă-mă lupilor și mă voi întoarce să conduc haita. Iar forma asta pe care o vedem scrisă pe ecrane, pe stâlpi, pe uși sau garduri nu e altceva decât vârful unui aisberg dat de faptul că ne-am învățat să primim exact așa cum ne e conformația. E o meteahnă mai veche la care ne-au dedulcit, și asta chiar în mod involuntar, cei care au gândit dezvoltarea lucrurilor pe care le facem online. Și aici dau puțin din casă: în momentul în care se creează o aplicație web sau o platformă, întreaga abordare e centrată în jurul faptului că orice utilizator trebuie să facă cât mai puține lucruri și să poată să își facă lucrurile pe oglinda lui. Lucru uimitor de util, de altfel! Căci cine stă să completeze un formular de o pagină de fiecare dată când cumpără orice prostie de pe Internet…

Problema e că noi am transpus comportamentul acesta și în viața fără de biți. Așteptăm repede, vrem să fugim, să consumăm cât mai puțin timp ca mai apoi să îl pierdem pe filmulețe cu pisici pe Facebook. Lucrul acesta ne e dat exemplu permanent de când suntem mici și asta se poate observa de fiecare dată când urcăm într-un taxi, mergem într-un magazin sau mâncăm la un restaurant. Nu spun să tăcem mâlc când lucrurile merg spre o direcție aiurea. E normal să semnalizezi o nesimțire vecină cu iresponsabilitatea unui termen, o oră peste timpul obișnuit de așteptare, un piept de pui prea ars, faptul că nu știi ce să faci mai departe odată ce ai achiziționat un serviciu sau o plată dublată pe card. Dar de aici până la a merge pe ideea că eu plătesc și, deci, mi se cuvin lucrurile făcute așa cum visez eu, dacă se poate, acum un minut, dacă se poate, fără să ridic un deget, dacă se poate, fără să comunic prea mult, că timpul meu e prea prețios să îl pierd cu nimicuri precum schimbul a două vorbe cu o ființă umană, e un drum lung, care trece prin releul mentalității noastre. Și atitudinea asta ne pune în situația celor pe care îi vedem la colțurile străzilor. Ei stau totuși acolo de nevoie. Nevoia noastră nu e alta decât idealul de a ne vedea cu un centimetru deasupra.

Sunt un cerșetor

E o pastilă greu de înghițit, dar ne transformăm încet-încet în cerșetori. De altfel, suntem abonați 24 din 24 la o nevoie care e greu de umplut. Cerșim în fiecare moment un lucru care ni se pare firesc, și anume succesul. Tindem să credem că acest succes pe care îl vânăm, într-o vânătoare care nu-i nici pe departe nefirească, ne va aduce fericirea. Pe străzile lumii conceptuale, deci, ceilalți pot să ne vadă permanent stând la colț de stradă, cu o pancartă pe care scrie, cu litere de-o șchioapă, DAU REGATUL MEU PENTRU O CLIPĂ DE FERICIRE. Fericirea ne e în vede, pe chipuri și la colțuri de zâmbet. Acesta-i motivul, de altfel, care ne conduce tot setul de acțiuni. Și e foarte bine să fii fericit. E zenitul unei existențe cu sens și e un El Dorado mult-râvnit pentru liniștea noastră. Ar trebui să ne gândim, totuși, puțin și să vedem dacă ceea ce înțelegem din ceea ce cerem e un lucru pe care cu adevărat îl dorim. Lucrul fără echivoc e faptul că fericirea trebuie să ne însoțească pe drum. E oare însă fără echivoc trupul pe care noi i l-am dat acestei fericiri? Trebuie ea să fie fix averea de milioane de euro sau vila pe care am văzut-o acum cinci minute pe geamul unei mașini care nu vreau să fie Matiz, ci Porsche? Trebuie ea să se rezume la o viață fără ceilalți, construită doar pentru mine? E în regulă dacă visez preamărire și celebritate?

Voi fi oare fericit atunci?

Eșece și succese

Lumea ne învață că lucrurile trebuie să ne iasă din prima. I-am învățat, astfel, pe cei mici ceea ce am prins și noi pe parcurs: dacă nu sunt milionar la 30 de ani, dacă nu sunt celebru până la 20 și dacă nu am un imperiu financiar până la 40, lumea s-a dus, am eșuat, sunt degeaba. Aici, putem să luăm exemplul lui Tudor Arghezi, care a avut răbdare până pe la aproape 60 de ani să își publice primul volum de poezii. Și cred ca putem să spunem cu toată puterea că a meritat așteptarea.

Cultul succesului croit după tiparele vremii e un miraj greu de stăpânit. Mai ales că, în zilele noastre, pare că e ușor și rapid să ajungi acolo: ai la dispoziție o întreagă rețea de rețele sociale și poți să creezi conținut cum ai bate din palme. Ei bine, singura parte pe care nimeni nu o spune nimănui, dar e firesc de naturală, e rata extrem de mare de probabilitate de apariție a eșecului. De-asta s-a născut și celebra vorbă că ce iese din prima e cu adevărat șansă. Singurul lucru pe care îl avem ca certitudine pe drumul nostru către fericire e că va fi presărat de eșecuri. Și asta nu pentru că nu am fi capabili să atingem ce ne dorim, ci pentru că sunt foarte multe variabile pe care nu putem să le controlăm. Mai mult, nu ne presează niciun timp, ci doar vremurile: spre succes nu se ajunge pe scurtături, ci doar prin răbdare.

Așa, putem să rămânem într-o mentalitate veche ca vinul. Pentru asta, priviți la afaceriști trecuți bine și de prima, și de a doua, și de a treia tinerețe și care muncesc ca și cum vor să prospere mult și bine. Cu alte cuvine, soluții bune se regăsesc în demna punere a osului la treabă ca și cum n-am muri niciodată și la entuziasmanta trăire a fiecărui moment ca și cum am muri mâine.

Arăt bine

Totuși, chiar dacă suntem cerșetori, ținem la stilul egocentrist pe care îl afișăm. Asta pentru că tot vremurile ne-au adus în față un miraj ispititor: mirajul propriei oglinzi. Nu spune nimeni să nu o folosim. Ba e chiar material de bază când vrem, totuși, să nu poluăm mediul vizual general. Cheia se duce către alte direcții.

Spuneam într-un număr trecut despre asta că practica unei imagini fără defecte e intens folosită și promovată de media. Asta naște, ca într-o mișcare de mimă, dorința de preamărire în interiorul fiecăruia. Ne dorim să fim frumoși, cu fețele întinse, centri ai pământului, ne visăm puternici, drepți și perfecți, credem cu tărie că deținem adevărul, tindem să ne îndreptățim, iar toate lucrurile sunt în alb și negru. Pericolul este atunci când, în goana după această frumusețe, ne închistăm, ridicând un nou Turn Babel în ale cărei ziduri ne construim un fel de îndreptar al realității proprii pe care îl folosim ca etalon al măsurării lumii exterioare. În realitatea noastră, în oglinda adevărului propriu, noi înșine suntem justificarea neechivocă a justeței opiniilor, ideilor și comportamentelor noastre. Mai mult, oglinda ne păcălește perfid și credem cu o siguranță perfectă că adevărul pe care îl deținem e conform realității exterioare, când probabilitatea de a fi e destul de mică.
Și asta nu o zic eu, ci milioanele de conturi de pe platformele sociale unde imaginea de sine e cel mai răspândit conținut.
Dar… sute de ani de tradiție au dus la crearea unei taine a luminii, de reprezentare a veșniciei, de convertire a imaginii. Se spune că, în tipicul picturii bizantine, iconarii nu reprezintă imaginea fizică a persoanei înfățișate, ci veșnicia lor în lumina Zilei a Opta. Mai mult decât imagine, firea noastră tânjește după lumina pe care Dumnezeu ne-a zugrăvit-o în suflet în momentul în care ne-a creat. E o lumină a cărei lipsă o simțim atât de accentuat când ne însingurăm și din cauza cărei pierdere căutăm neîncetat să umplem golul rămas cu altceva. Această Lumină nu e altceva decât Frumosul în slujba căruia suntem puși și de care ne e dor în fiecare moment al existenței noastre. Din culorile lumii în care trăim, trebuie să zugrăvim finalitatea la care trebuie să ajungem. Pentru că oglinda e o copie, dar icoana e o finalitate. Vom vedea că finalitatea nu e altceva decât un început pe care îl punem într-un mod frumos pentru un scop mai mare și neprețuit.

Sunt inteligent

Multe sunt lucrurile care s-au transformat de când suntem ca oameni și trăim pe planeta aceasta. Fiecare dintre generațiile care s-au succedat au avut probleme generaționale. Singura constantă din toată istoria neamurilor e faptul că omul nu se schimbă la nivel de fond al personalității. Iar modul în care e construită personalitatea pornește de când suntem mici, de când în brațe ne leagănă copilăria. Chiar dacă nu suntem părinți, când ne regăsim înaintea copiilor, ei vor învăța ce vor vedea la noi. E un adevăr general valabil, pentru că, la un nivel mai redus, asta facem și noi. Învățăm din ce vedem, pentru că așa avem făcute circuitele neuronale.

O să încerc să sun și eu inteligent, așa, ca oamenii cu minte, și o să spun că, la nivel de comportament social, suntem în mare parte așa cum am spus mai sus: înconjurați de informație, prinși în tot felul de rețele, comunicaționali, dar nu conectați, mereu în căutarea succesului rapid și ușor, tradus într-o fericire după tipare, cu oglinzile în mână. Mergând mai departe cu raționamentul, cum suntem noi, în modul descris mai sus, așa apărem în fața copiilor noștri. Sunt buni învățăcei și s-au și născut într-o lume care le permite să învețe rapid. Ei sunt deștepți și s-au născut frumoși, pentru că dorința lor de cunoaștere e inocentă și plină de entuziasm.

Fericiți cei ce învață

Să învățăm și noi ca niște copii. Simplu, fără să pierdem timpul. Însuflețit, ca și cum de procesul nostru de cunoaștere depinde o întreagă lume. Inocent, pornind de la faptul că știm că nu știm. Adevărul e că lucrul acesta îl avem sădit în noi. Uitați-vă doar cum rămânem de multe ori fascinați în fața unei cărți care ne deschide o perspectivă nouă, a unui iconostas încărcat de lumini de candele sau în clipe de taină aduse de o discuție care depășește bârfele de zi cu zi. Acelea-s momente de fericire, acelea-s clipe în care învățăm și în care îi învățăm pe copiii noștri că lumea în care trăim e mai mult de cât vedem cu ochii simțurilor.

Fericiți cei săraci

Dacă ar fi să aplicăm principiile tehnologiilor digitale în viața pe care o trăim, am vedea de fapt că suntem departe de un adevăr pe care ni l-am format referitor la tehnologie. De ce?

Informația e multă. Principiile de mai sus ne învață că trebuie să extragem ce ne e necesar. Ne mai învață că trebuie să prioritizăm nevoile pe care le avem și să fim siguri că le umplem așa cum trebuie. Ne mai învață să identificăm problema corect, ne spune că avem la dispoziție date de intrare sub formă de resurse limitate, trebuie să ajungem la obiective și lucrul acesta duios se întâmplă prin muncă. Mai aflăm că în spatele inter-fețelor noastre e un cod sursă pe care trebuie să învățăm să-l citim și să-l manipulăm corect și care transcende imaginea. Mai departe, ne mai învață că lucrurile merg greu către succes. În sensul acesta, e un adevăr crud în programare, care spune că poți să înveți un limbaj de programare în zece zile, dar devii programator în cel puțin zece ani. În plus, ca să testezi ce faci, trebuie să-ți distrugi munca mâinilor în așa fel încât să vezi dacă funcționează. Și mai știu că pe drumul pe care mergi nu poți să fii singur, ci doar prin reușitele celorlalți.

Asta-i fericirea promisă de simplitate. E o paradigmă testată de mulți dintre noi și amintește mai degrabă de sihăstria vremurilor de mult apuse, când calea cea mai bună era calea împărătească, dată de echilibru. Să trăiești într-o lume digitală și să rămâi aproape de minte presupune să devii, poate la un nivel ciudat de paroxism, un sihastru digital, aproape de sămânța lui dumnezeiască, sărăcit de miraje, dar umplut de cuvânt, permanent în căutare de învățare.

Care-i atunci viitorul educației, în lumea permanent magică, fascinant de poleită cu dorințele noastre?

Viitorul educației e acela care a rămas la fel de o grămadă de ani, cam de când ne știm ca oameni. Și, așa cum trăim vremuri digitale, instrumentele pe care le folosim ca să formulăm o educație tradițională, clasică, bine întemeiată sunt ale vremurilor. Și aici nu vorbim despre instrumente digitale în educație, ci despre un mod de gândire care împrumută elemente din lumea digitală.

Dacă lucrurile o să iasă bine, dacă vom fi îndeajuns de răbdători și dacă am ajuns la fericire, vom vedea în episodul următor. Tot atunci, vom afla dacă a ajuns la mine sucul pe care mi l-ați dat la începutul articolului și dacă Celal o să îi spună lui Deniz că e fericirea vieții lui. Cu misterele în buzunar și cu alte surprize, ne vedem sănătoși la episodul următor!

Fiți bine!

Articol apărut în numărul 14 al revistei „Viitor pentru educație”