Îmi amintesc cu drag de verile târzii care se perindau pe margini de veșnicie în veri de sfârșit de august. Seară de seară, urmându-și cursul, luceafărul se aprindea neobosit în arderi de apus. În miez de noapte, puzderie de stele își făceau, una câte una, loc, în unire de strălucire de căi de lapte, în distanțe de infinit.
Seri ca astea, învătuite între tăcere și taină, cu cerul înstelat deasupra și cu greierii cântând a nemărginire, topesc limitele de spațiu și de timp și pun iarăși început netocmitei veșnicii. În timpurile astea suspendate, cu puțină atenție, poți să atingi cu mâinile frustrant de neputincioase ale minții nemărginirile sufletului.
Mult mai târziu aveam să aflu că luceafărul de seară nu e altcineva decât o planetă și stelele nimic altceva decât aglomerări uriașe de gaze puse la mii de ani lumină unele de altele. A rămas însă uimirea continuă în fața lumii sub care trăiesc și cerul încărcat continuu și infinit de stele din suflete.
Să ne reamintim câteva truisme
În care se vorbește despre cine suntem
Suntem doar materie?
În viteza în care ne desfășurăm în fiecare zi, tindem să uităm de lucrurile pe care nu le vedem fizic și care nu se regăsesc în raza vizuală a sistemului anatomic ocular propriu. Ergo, ceea ce e nevăzut în jurul nostru tinde să fie neglijat. Până la un punct, uitarea, chiar și temporară, e un fenomen natural, care salvează o parte din energia consumată de creier și îl protejează de suprasolicitări. Așa se face că uităm că avem un sistem anatomic ocular, dar, de data asta, nematerial și prin care atingem cu privirile minții câmpuri de energie necunoscute nouă.
Binecuvântarea cea mai mare pe care o avem este că suntem curioși. Vrem să știm cine suntem, de unde venim și unde ne îndreptăm. Poate că am fost creați, poate că am evoluat din procariote și euglene. Dacă e creație sau evoluție, doar Dumnezeu știe. Ideea generală e însă că suntem mai mult decât ceea ce procesăm din impulsurile nervoase trimise în lobul occipital din retina sensibilizată de fotoni. Suntem mai mult decât ce vedem, suntem mai mult decât materie. Și cred că un exercițiu bun ar fi să încercăm să vedem mai mult ceea ce suntem decât ceea ce negăm că am putea fi.
Sunt multe lucruri în jurul nostru care ne mărturisesc o natură a noastră care trece dincolo de lucrurile văzute. În același mod în care fluxul de electroni pe care îl denumim generic curent electric nu are o formă materială, însă știm cu certitudine că există, pentru că altfel apariția acestor rânduri, printre altele, ar fi improbabilă, în același mod în care summus este o realitate, pentru că cogitamus, tot așa știm și că scânteia divină din noi există prin simplul fapt că se manifestă. Și manifestarea sufletului rațional se poate vedea prin cele trei puteri ale lui: cea rațională, care contemplă rațiunile ascunse în creație și care este influențată de celelalte două facultăți iraționale, cea poftitoare și cea irascibilă. Când acționează conform naturii, puterea poftitoare tinde spre virtute, iar cea irascibilă spre lucrarea contra celor nefirești.
Suntem, astfel, divini, dar nu prin ființă, ci prin intermediul Izvorului întregii creații. Suntem veșnici, însă nu prin natura sufletului, ci prin faptul că sufletul devine nemuritor prin har. Suntem, deci, un întreg microcosmos născut din interacțiunea rațiunii, voinței și simțirii, completate de materialitatea trupului. Poate că sună filosofic, dar lucrurile sunt mult mai reale decât prin potențialul lor caracter teoretic, și asta rezultă din simplul fapt că ele ne definesc existența și ne sunt vizibile în fiecare moment al existenței personale.
Și, totuși, în procesul nostru de existență ne regăsim mai mult în afara noastră decât în noi, asta poate pentru că ne lăsăm de mult prea multe ori atrași de micile neplăceri ale vieții.
În care se vorbește despre scopul final
Și, atunci, dacă avem o asemenea alcătuire, de ce existăm?
În viețile noastre de zi cu zi, facem tot ce e nevoie pentru, spunem noi cu responsabilitate, a avea un trai decent. Asta s-ar putea traduce în găsirea de soluții la nevoi primare ale ființei umane: hrană, adăpost, comunicare, afiliere. Lucrurile acestea sunt întru totul justificate; fără ele nu ne putem întreține material pe noi și pe ceilalți și nu putem funcționa la parametri obișnuiți. Rămâne totuși o părticică de neîmplinire, pentru că toate aceste nevoi nu sunt decât surse de combustibil material sau spiritual și nu scopul existenței noastre în sine. Calcule, planificări, termene-limită, bani, case, mașini și alte materialități ne atrag, dar nu sunt ele întreaga poveste. Și atunci încotro ne îndreptăm?
Având în vedere că purtăm pecetea veșniciei, se pare că suntem chemați la un scop care trece de orizontul de multe ori mercantil al micilor nevoi care ne sâcâie zi de zi. Nu neapărat că am fi noi un fel de zei, ci pentru că pur și simplu asta ne e esența și suntem atrași de realizări mult mai mari decât lucruri de zi de zi.
Până la urmă, care e Calea?
Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Practic, omul e chemat să revină într-o stare cât mai apropiată de asemănarea cu Dumnezeu. În cele mai vizibile moduri, acest scop este strâns legat de cunoaștere, de aflare a Adevărului. În relație foarte strânsă cu această cunoaștere e căutarea continuă, cu încredere nespulberată, cu ochii minții deschiși, a tainelor lumii și a descoperirii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a educării și a formării continue a spiritului, pentru că educația împinge omul spre îndumnezeire.
Am fi uimiți să vedem că o mulțime impresionantă de oameni deja lucrează cele ale îndumnezeirii fără ca aceștia să își dea seama și fără ca măcar cei de lângă să știe. Oameni ca aceștia trăiesc lângă noi, mărturisind în taină, cu viețile lor, fericirea la care suntem chemați cu toții.
În care se vorbește despre cât de repede îl atingem
Ca și oamenii de mai sus, există în lume și oameni care și-au făcut un scop din cele ale lumii și trăiesc pur și simplu pentru lucrurile din lume. Au fost și vor trăi oameni ale căror acțiuni se concentrează pe promisiunea unei existențe viitoare. Totul ține, în final, de raportarea la existență: dacă ai credința că suntem mai mult decât material, atunci în mod sigur cel puțin o parte din eforturi și așteptări vor fi direcționate spre obiective care nu țin de resursele lumii.
Iar setarea unui obiectiv, pentru că se pare că așa funcționăm ca specie, cere un anumit timp în care ajungem la împlinire. Multe dintre lucrurile pe care le facem presupun existența unui termen, al unei date-limită, al unui timp propice pentru finalizare. De obicei, lucrurile de mare amploare cer, cu responsabilitate, de multe ori, perioade de împlinire comparabile cu ani sau chiar decenii. Ei bine, împlinirea unui om are ca termen întreaga sa viață. Iar efectele modului în care a gândit această împlinire se văd în veșnicie. Omul e, pe scurt, propriul lui proiect, la care lucrează întreaga lui viață și pe care îl proiectează în infinit.
Iar atingerea acestui scop, de a ne forma continuu la o școală mai presus de orice sistem educațional, prin deschiderea treptată a minții și îmblânzirea continuă a poftelor inimii, fiecare o face în propriul său ritm. În efort de maraton, cu resurse dozate și planificate, sau în ritm de plimbare, cu mintea trează la tainele lumii și cu inima lipită de emoția fluturilor, în pași de dans sau în cadență de defilare, fiecare își construiește propria trecere în ritmul pe care și-l propune.
Pentru că esența nu constă în rapiditatea iepurelui și nici în lentoarea broaștei-țestoase. La final, ideea va fi despre calitatea parcursului și mai puțin despre cât de mult și cât de repede am acumulat, fie material, fie spiritual. Pentru că… surpriză!, aici e doar începutul. Deși structural asemănători, suntem în mod existențial diferiți și nu percepem esența cunoașterii în același mod. Mai mult decât atât, rezervorul cunoașterii nu se termină niciodată, diversitatea emoțiilor nu se împuținează și focul creației nu se stinge.
În care se vorbește despre modul în care îl parcurgem
Astfel că pe drumul cunoașterii avem o formă de dualitate, cu sursă din auto-formarea noastră și cu mijlocire din partea capacității și nevoii noastre de a fi sociali. Adică, în spiritul luminii, în dualitate de energie și materie, suntem în același timp, în pronia divină, singulari și conectați. Prin singularitatea noastră, prin dorința noastră de a ne auto-forma, propagăm în jurul nostru unde care produc efecte felurite celor de care ne înconjurăm.
V-ați simțit vreodată tras în jos?
Dacă ne-am imagina întreaga lume sub forma Universului, în forma plastică gândită de Einstein, suntem parte dintr-o rețea de corpuri cerești care „ne îngreunăm” și „cădem” gravitând, paradoxal, în semn de urcare, prin adâncirea în cunoașterea lui Dumnezeu, a noastră și a tainelor lumii. Urcăm adâncindu-ne, coborând în tăcere treptele cunoașterii.
Continuând aceeași imagine, suntem așezați pe o plasă elastică uriașă, invizibilă, o trambulină, sinonimă cu fibra, firescul naturii umane, unde setea de cunoaștere e echivalentă cu gravitația și unde ne adâncim cu atât mai mult cu cât înaintăm în cunoaștere. În același mod în care masa unui corp deformează această plasă, atrăgând după sine corpuri vecine prin deformarea spațială pe care o produc, tot așa și noi, în „îngreunarea noastră” în cunoaștere atragem după noi, în sens plastic, dar perfect real, oamenii din rețeaua noastră și îi „îngreunăm” și pe ei, potențându-le efortul personal.
E un soi de ajutor născut din preocuparea pentru sinele propriu, întocmai cum, în curgerea lor neobosită, râurile se unesc, alimentând în afluență râuri mai mari și mai puternice. Unindu-se în forță, râul cel mare devine una, cu forța provenind din unirea energiilor tuturor afluenților, dar păstrând în același timp particularitățile fiecăruia. Deși eterogeni în ființă, funcțional suntem una.
În cele din urmă, circulă pe digital o poveste plină de înțeles. În peregrinările prin satele din Africa, în jocurile cu cei mici, cele de întrecere în alergare, miza era un coș plin cu fructe care mai de care mai atrăgătoare. În mod firesc, copii s-au luat de mână și au alergat cu toții fericiți către coșul cu fructe. Întrebați de ce au făcut asta, copii au răspuns că este mai de folos să se bucure cu toții de răsplată decât o singură persoană din grup. Cu alte cuvinte, pe termen lung, e de preferat puterea colectivă decât un drum mai lung parcurs singur. Spre veșnicie, e bine să fim mai puternici împreună decât mai departe singuri.
Acesta e marele merit al credinței, de a lua în calcul voința fiecărei persoane și de a o face să se simtă valorificată în sens personal și în interiorul comunității ecleziale.
În care se vorbește despre Viața prin Cuvânt
Veșnicia e un dat pe care nu îl putem cuprinde mental. Pur și simplu, mintea nu poate înțelege logic conceptul de infinit și de tot ce decurge din el. Pentru a o cuprinde, însă, pentru a o încremeni în timp ca să o putem citi cu ochii minții, ne-a fost dată forma rațională a cuvântului. E, dacă vreți, ca un barometru: cu el măsurăm presiunea aerului pe care nu îl putem vedea. Cuvântul ca logos, ca rațiune, ca ordine a lucrurilor, e deopotrivă cheia către descoperire, către cunoaștere, către educație. Asta se întâmplă pentru că ne măsurăm existența în cuvânt: gândim în cuvânt, comunicăm în cuvânt, trăim prin cuvânt, credem în Cuvânt. Stând la granița dintre esența lucrurilor și reprezentarea lor firească, cuvântul este instrument pentru cunoaștere, iar Logosul este Izvorul vieții și temelia îndumnezeirii.
Devenim prin cunoaștere purtători ai cuvântului și, prin extensie, ai veșniciei. Ne hrănim cu energia cuvântului în fiecare moment al vieții noastre, precum frumos ne pune Evanghelia în față comparația vieții și a responsabilității educației noastre cu apartenența noastră la o rețea mult mai mare și mai puternică decât am crede noi. Suntem cu toții lăstare într-o viță, iar rodul nostru este efortul și, mai departe, rezultatul muncii noastre spre căutarea cunoașterii tainelor lui Dumnezeu.
În care se vorbește despre distrageri
Educația nu e altceva decât rezultatul acestei cunoașteri. Iar cunoașterea se naște din căutarea continuă a Adevărului, făcută prin permanenta noastră raportare la un sistem absolut de valori. Doar că prin puterea cu care cuvântul ne modelează cunoașterea, reușim să îl folosim spre o „îngreunare” sau spre o golire de sens.
Fără a face o apologie a arhaicului, ci doar a arhaicei înțelepciuni, citim în Scripturi neschimbabile și în Cazanii vechi un grai viu, încărcat de greutatea responsabilității și de dulceața realității. Rațiunea unui astfel de cuvânt, citit la strană, în loc plin de liniște și în pacea minții, e cuvântul care zidește o cunoaștere interioară și naște o stare încărcată de pace. E cuvântul care deopotrivă hrănește și aduce în inima omului pofta de veșnicie, prin simplul îndemn de a acționa în această direcție. În același timp, e unitate de învățătură și îndemn de punere în practică. De multe ori în ipostază de tăcere, de multe ori în vorbă de taină, cuminte și roditoare, cu alți oameni, de multe ori așternut de cerneală cu dor pe hârtie, cuvântul pune în mișcare o întreagă lume spre cunoaștere. E, dacă vreți, cuvântul întregii Scripturi și al întregii tradiții creștine, a pleiadei de gânditori, filosofi și trăitori creștini, a căror învățătură e de multe ori vie, izvor de apă rece și curată, simplă, accesibilă omului potrivit scării pe care se află.
Doar că de multe ori suntem tulburați. De multe ori cuvintele ne rănesc, ne pun la colț. De multe ori, noi suntem cei care mitraliem nădejdea celorlalți cu tir de nemulțumiri, harță și frică. Punem în contrast Cuvântul cu alăturări de litere cu potențial de tulburare, de foarte multe ori ucigător, buldozerist, bădărănesc, și vom vedea amplitudinea efectelor pe care le au aceste pseudo-cuvinte cu iz de sclipici, dar cu menire de bocanc, în de multe ori fragilul micro-cosmos care ne-a fost dat în grijă.
Un exemplu foarte pregnant în acest sens și care ne afectează în totalitate este eterul acesta al media, care ia de-a valma nectar, mărgăritar și noroi și le amestecă într-un ghiveci pe care îl prezintă ca fiind o realitate, mestecată de fapt de minți cu alte interese și dată ca hrană ușor de înghițit de către marea masă, care numai timp de raționat nu mai are.
De-asta e nevoie pe drumul nostru spre veșnicie de formarea care izvorăște din dorința de cunoaștere. De fapt, suntem chemați la o alegere binară, de procesor, de da sau nu: ne desființăm prin tinderea către un vid absolut sau ne înfierbântăm asimptotic către asemănare cu Divinitatea. Cale de compromis, în drumul nostru, în dorința noastră, nu există decât prin consecință, cale fără ieșire, calea căldiceilor: devenim compromiși, medii, călduți, habotnici.
Educația nu înseamnă altceva decât hotărâre fermă. Cunoașterea nu e altceva decât foc, iar sufletul e fier încins, încălzit de dorința de a fi mereu mai bun, forjat în foalele iubirii. În nădejdea veșniciei, suntem chemați, cu credință, la o căutare continuă, însuflețiți de flacăra iubirii.
În care se vorbește de ce înseamnă să fii credincios
Am ajuns să fim suprasaturați de lozinci mentale, de pseudo-axiome deja rumegate și date nouă spre o gândire mai rapidă. Cele mai multe dintre ele stau însă carne de tun în fața unor interese născute mai mult sau mai puțin voluntar. Astfel, temeliile sufletești ne sunt puse la încercare prin subtila idee că a ține de cele ale sufletului ar reduce sub o oarecare formă coeficientul de inteligență. A avea o anumită credință în lucruri mai presus de material duce, automat, la o etichetare netă, mai directă, prin referințe la facultăți mintale, sau mai puțin evidentă, prin trimiteri la reducere de inteligență. Așa s-a născut, în vremuri recente (și nu din timpuri biblice, între noi fie vorba), „crede și nu cerceta”, care, la o analiză logică, seacă, face trimitere la o credință oarbă, lipsită de rațiune. Fără echivoc, expresia este o eroare logică. Și asta se întâmplă în primul rând din ontologie: credința nu e altceva decât cercetare, căutare continuă, formare neîntreruptă.
Și a cui e căutarea? E căutarea propriului sine în oglinda lui Dumnezeu. Asta e de fapt definiția credinciosului: să fie flacără aprinsă de iubire în cunoaștere, în formare de sine, și în a celorlalți.
În care se vorbește de o întreagă temelie a cunoașterii
De-asta credința naște educație. De fapt, despre asta e vorba, despre faptul că, pornind de la cunoașterea rațională, seacă, dar absolut necesară, ca fond al îndumnezeirii, trecând prin despătimire, ajungând la iluminare sufletul tinde spre asemănare cu Dumnezeu. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „după parcurgerea drumului ascetic, mintea omului trebuie să treacă prin etapa cunoașterii rațiunilor lucrurilor create, și abia după ce a străbătut și această fază, însușindu-și rațiunile create și depășindu-le, pătrunde în lumina unirii și cunoașterii tainice”.
Privită din perspectiva vieții creștine, educația e sinonimă cu, ce altceva decât, această cunoaștere.
În care se vorbește de cât de firești ajungem să fim
În viața noastră, suntem potențiale bestii, suflete largi materializate în cămăși de carne. Trandafirul nostru se ofilește petală cu petală, în așteptarea activă a unei mântuiri prin iubire. Cunoașterea te face, de fapt, liber. Și asta am putut-o vedea în dorul aprins de roiurile de stele din nopțile acelea târzii de vară, de luceafărul serii aprins de singularitate, de crestele lunii născute din suferința iubirii, de nemărginirea de pe tavanul cerului…