Cei care au ajuns la o înțelegere superioară asupra lumii ne spun că cel care se vede pe sine, își recunoaște neputințele și vrea să devină bun este mai mare decât cel care învie morții. Asta se întâmplă din cauza faptului că firea noastră de oameni e ușor atrasă de poleiala plăcerilor și se sperie ușor de monștrii fricii. Tot din cauza naturii ușor impresionabile a oamenilor, dorința de fală în fața oamenilor ne gonflează un eu care se poate ușor sparge în moduri nu prea fericite.
De-asta e importantă cunoașterea de sine, ca să ne păzească de alunecări, entorse de creier și fracturi de inimă. Mai mult, cunoașterea de sine îi păzește și pe ceilalți de accidentările produse de noi. De aceea, cunoașterea e putere. Și, acolo unde e putere, acolo e și stăpânire.
Când suntem tineri, suntem naivi.
Poate că nu visăm că vom stăpâni lumea în războaie armate în fruntea unui imperiu global. Avem însă în noi, instinctiv, un sâmbure de dorință de preamărire. Acolo, într-un străfund al creierului nostru, vrem să ieșim cu ceva în evidență în fața oamenilor. Și asta se vede în special odată cu anii tinereții. Lipsa de experiență ne crește în noi pofta așa cum drojdia umflă aluatul și-l face mai mare. Această dorință e începutul unei pofte care de multe ori se dovedește a fi un pic prea puternică pentru puterile noastre, atât de puternică încât ne poate încet, pe nesimțite, destabiliza și duce într-o zonă instabilă.
Ne trezim, astfel, într-o zi cu soare dogoritor, în mijlocul deșertului vremurilor, că vrem, pe nepusă masă, să schimbăm lumea. Vedem în depărtarea orizontului un miraj bineplăcut ochilor și dezmierdător minții, atât de real și de verosimil. Și ne facem planuri, ne dăm peste cap, ne facem calcule și… ce să vezi, surpriză, lumea nu dă doi lei ș-un bănuț pe eroica noastră întreprindere de a o schimba. Ajungem la orizont și mirajul ni se scurge printre degete în toropeala ascuțită a deșertului. Atunci ajungem să ne conștientizăm naivitatea. Atunci începe lunga cale a cunoașterii de sine, în contextul cunoașterii Liderului Suprem.
Calea singuraticului
Abia atunci vom fi cunoscut că schimbarea lumii nu va fi avut de-a face cu noi.
Omul e permanent într-o stagiune. Fiecare context al vieții îi e o scenă pe care el ține un monolog țesut din acțiunile sale. Se pregătește cum poate sau se bazează pe improvizație. Regia e într-o forfotă continuă, luminile din spate licăre, reflectoarele se aprind, spectatorii aplaudă și sunt cu ochii ațintiți spre cel ce e pe scenă. Înfrigurat de emoțiile reprezentației, omul e atunci pe cont propriu. Toată performanța lui artistică e construită din frânturile de adevăr care-i formează personalitatea și din șirul deciziilor pe care le-a luat până atunci. Acolo, e doar el, integral, cu puterile și neîmplinirile lui.
Reprezentația e, de fapt, schimbarea pe care o producem în interiorul nostru. Stăm sub semnul schimbării, pentru că numai așa putem, pe nesimțite, să ne menținem dinamici. Numai prin schimbare ne putem scutura de frustrări, de neputințe și de frici și devenim încet stăpâni ai caracterelor noastre. Iar schimbarea ne face, paradoxal, stabili, pentru că devenim conștienți de capacitatea noastră și de ceea ce suntem în stare.
În tradiția creștină, cuvântul schimbare se referă într-un sens profund la înnoire, la coborârea într-o stare de conștientizare a neputințelor, de asmuare a greșelilor, de analiză a comportamentelor și la ridicarea consecventă, mereu persistentă, permanent necesară. Acest ciclu devine astfel un fel de termostat al conștiinței noastre, prin care ne evaluăm în mod constant și obiectiv puterile și acționăm în consecință spre o versiune mai bună a noastră. Și pentru asta avem la dispoziție trei filtre prin care știm unde ne găsim: filtrul rațiunii, conștiința, secondată de caracter și principii, filtrul inimii, de origine divină, emoția, și filtrul exterior, generat de feedback-ul persoanelor de care știm că au capacitatea de a ne arăta, cu tact, atunci când am apucat pe arături.
Asta face un lider: e într-o stare permanentă de autoevaluare, pus în fața unei grile caudine obiective și, astfel, se îndreaptă cât mai aproape de adevăr.
Calea răbdării
Iar schimbarea vine odată cu luarea unei decizii. De cele mai multe ori, avem de luat o decizie de procesor, binară, stânga sau dreapta, sus sau jos, alb sau negru, da sau nu. Schimbarea e un lucru determinist, care ține de momentul ultim al unei decizii. E un proces de lungă durată, de multe ori complicat și care adaugă valoare mai mult decât ne putem imagina.
Suntem pe această cale niște întruchipări ale lui Sisif, damnați să cărăm aceeași stâncă pe care, între noi fie vorba, o îngreunăm mereu cu permanenta noastră stare de plângere de sine. Totuși, o cărăm pe un urcuș și ne dăm seama că, odată cu fiecare creștere, mai lăsăm din neputințele noastre. Vor veni altele și altele, însă ceea ce contează e că le împărțim inteligent în pietre mai mici de care scăpăm încet, rând pe rând. Și asta se întâmplă iar și iar, stâncă după stâncă, urcuș după urcuș, într-o schimbare continuă.
Se spune că, în trecut, cu ocazia turnirelor, câștigătorul se stabilea de regulă după trei-patru runde. O frumoasă legendă spune însă că regulamentul primelor turnire era împlinit de regula victoriei prin răbdare: cel care era căzut, dat totuși se ridica și după cea de-a șaptea rundă reușea să câștige prin stăruința sa de a nu se lăsa învins.
În mod existențialist, suntem lideri prin suma deciziilor noastre luate în procesul de schimbare, trecute prin cele șapte runde ale turnirului vieții noastre.
Anti-liderul
Spune o regulă nescrisă a programării că, în procesul de testare, trebuie să îți destructurezi propriul cod în așa fel încât să îl apropii cât mai mult de perfecțiune. Cu alte cuvinte, îți distrugi creația propriilor mâini și ore întregi de somn nedormit ca să poți mai târziu evita greșeli extrem de scumpe, atât ca timp, cât și ca resursă financiară.
Așa procedează și un lider care e stăpân pe sine: își pune întreaga capacitate de liderat în topitoria îndoielii pentru ca, mai târziu, să separe aurul curat al spiritului de lider de nesiguranțele și fricile resturilor de metale neprețioase strânse în suflet din experiențe. Își pune, dacă vreți, spiritul de lider să renască într-un ciclu de căderi și ridicări, de arderi și renașteri, ca o veritabilă pasăre Phoenix.
În procesul cunoașterii de sine, liderul devine, în mod alternativ, anti-lider, testându-și continuu propria structură de rezistență și stofa din care și-a ales să fie construit. În acest proces, frumos spus într-un cântec actual, anti-liderul „schimbă aurul în plumb, îl topește și-apoi îl bea până la fund, ca gustul lui amar să îl transforme-n tun”, pentru ca mai apoi, să reia ciclul de schimbare către noi orizonturi, spre parcurgerea cât mai frumoasă a deșertului umanității.
Responsabilitatea
De-aici, cu ajutor divin, liderul ajunge la cunoașterea de sine. Iar această cunoaștere de sine naște o radiografiere continuă a sinelui și un proces de permanentă dezvoltare născută din dorința de a deveni o versiune mai bună. Prin însăși experiența sa de cunoaștere a sinelui, omul devine astfel mărturisire. Din lucrarea sa de devenire a propriului lider, devine automat lider celorlalți prin energia pe care o imprimă. Liderul împlinește astfel un potențial, talanții pe care l-a cultivat în mod eficient și pentru care primește responsabilitatea celor care aleg să îl urmeze.